Viata mea sexuala

Viața mea sexuală se numește spectacolul semnat de Cornel George Popa (scenariul și regia), pus în scenă la Teatrul Național din Iași în stagiunea 2005-2006, încă prezent în stagiunea 2010-2011, ce tocmai s-a încheiat și, cel mai probabil, de regăsit și în stagiunea următoare. După șapte ani, în mod surprinzător, acest spectacol încă atrage publicul ieșean în sala studio a Teatrului Național. Anul acesta, piesa de teatru Viața mea sexuală a fost transpusă și pe peliculă cinematografică, într-un lungmetraj omonim, lansat în cinematografe începînd cu 29 aprilie 2011, prin care Cornel George Popa debutează ca regizor de film. Din distribuția spectacolului de teatru fac parte actorii: Doina Irina Răduțu Codreanu (Dorina), Doru Aftanasiu (Marcel), Liviu Manoliu (Tănase), Constantin Avădanei (Costache), Dumitru Năstrușnicu (Gelu), Brîndușa Aciobăniței (Mimi), Nicolae Ionescu (Aurelian). În ceea ce privește distribuția filmului, îi amintim pe: Cristina Florea, Vlad Zamfirescu, Gabriel Spahiu, George Alexandru și Magda Catone.
Cred că rezistența acestui spectacol se datorează în primul rînd actualității mesajului. Ce șanse dăm unei femei astăzi de a-și permite luxul demnității, libertății, onestității cu sine și cu celălalt? Prinsă între două realități sociologice contradictorii, prima, raportul numeric în creștere dintre bărbați și femei va ajunge curînd de un bărbat la șapte femei, a doua, în 2019 în România numărul bărbaților la vîrsta căsătoriei îl va depăși pe cel al femeilor, femeia trebuie să facă alegeri, dincolo de datele conferite de statistici.
Protagonista acestui spectacol este o visătoare incurabilă, ce refuză să se adapteze vremurilor. Lucrează într-un sex shop și are un copil din flori, cu toate acestea e convinsă că atunci ”cînd doi oameni fac dragoste, Dumnezeu este acolo”. Protagonistei îi scapă ceva: prima șansă e de la Dumnezeu. A doua ți-o dai singur. Viața ei e un tren în derivă, care s-a oprit iremediabil. Însă pentru ea speranța este încă prezentă: ”poate că cineva îl va găsi în pustiu și-l va repune pe șine”. Numărul bărbaților inutili care roiesc în jurul ei nu fac decît să-i dea noi garanții pentru o singurătate liber asumată: tatăl copilului, actualul patron, inexistent în viața ei ori a familiei ei; un admirator grotesc, client al sex shop-ului; un coleg de serviciu și bun amic, ce poate fi luat doar în glumă atunci cînd îi face avansuri.
Acțiunea din spectacol e într-un plan secund, în centru regăsindu-se situația acestei femei. Viața mea sexuală e o comedie cu destule momente de efect, în urma căreia nu pleci din sală cu mai multe certitudini, ci, mai degrabă, cu și mai multe întrebări. Cum poate fi această femeie singură cînd atîția bărbați se oferă să o ajute? Dar cum să-și permită compromisuri și cu ce riscuri atît timp cît este lucidă? E uneori mai bine să te mulțumești cu puțin doar pentru a nu fi singură? Asta presupunînd că ai putea rămîne oarbă la insistențele nesărate ale unui admirator incolor și inodor, ale cărui manifestări lacrimogene te lasă complet rece? Sau ai putea să-ți calci pe demnitate și să împarți un bărbat cu altcineva, făcîndu-te că ai uitat că acel bărbat mai aparține de fapt altcuiva? Sau să dai curs propunerilor unui coleg sau amic cu care te înțelegi bine, chiar dacă nu l-ai putea privi niciodată ca pe un bărbat ori ai putea ajunge să-l vrei doar din orgoliu sau doar ca să nu rămîi singură?
Într-un fel sau altul, femeile au învățat arta compromisului. În acest mod, ele au ales să nu împărtășească soarta protagonistei din Viața mea sexuală, răspunzînd ”da” la una dintre întrebările de mai sus. Însă a nu fi singur în ochii societății nu umple vidul din viața unui om. Iar dacă alegi singurătatea în doi, devii responsabil atît pentru tine, cît și pentru celălalt. Or, nimic nu poate fi mai apăsător decît chinul că cineva a renunțat la libertatea sa pentru o singurătate, pe care nu a ales-o. Și acum nimic mai greu decît să redai libertatea unui om care, odată ce și-ar redobîndi-o, asemeni unui copil rămas orfan, oricum nu ar mai ști cum să facă uz de ea.

Dana Tabrea

Mama Mia

O nouă premieră teatrală în cafeneaua Maideyi a avut loc joi, 7 iulie. Vor mai urma încă trei premiere mi s-a șoptit, cu actuala și Teatru la bar, se vor juca vara asta nu mai puțin de cinci piese de teatru în cafeneaua sus numită. E o alternativă viabilă la teatrul instituțional, de Național sau de Ateneu, cu toate că, evident, nu poate atrage același gen de public. Trăsături comune atît publicului de cafenea, cît și celui de teatru oficios există, de exemplu se rîde din ce în ce mai ușor și mai mult, semn că oamenii vin la teatru pentru a se elibera de tensiunea acumulată și cum altfel te poți defula mai eficient decît printr-un rîs sincer, care să te zgîlțiie nițel?
Premiera la care urmează să mă refer este la la piesa de teatru intitulată Mama Mia, după textul lui Theo Herghelegiu, în regia lui Vlad Volf. Din distribuție fac parte: Alexandru Dobinciuc, Alina Mîndru, Cosmina Rusu și Vlad Volf. O comedie sinistră, ”neagră” cum o numesc organizatorii, deoarece personajul principal, Filomena suferă de două boli, prima medicală, incurabilă, cea de a doua de un alt ordin – e virgină și nu vrea să moară înainte de a-și vedea visul împlinit: să facă amor cu un bărbat. Însă mama Mia are o cu totul altă părere. Deși fiicei ei nu-i mai e dată decît o săptămână de viață, nici un pretendent la patul acesteia nu pare să fie suficient de bun, pentru a o face fericită în puținul timp pe care îl mai are de trăit. Prin urmare, mama Mia îi ucide pe rînd pe toți cei care îi trec pragul casei, pretinzînd mîna fiicei ei (de la Jordan, un tip sexy, la Bobby, băiat de cartier, la Daniel, un ziarist cam ciudățel, la Donald, actor, la Jack, avocat și Duncan, dirijor).
Virgină și martiră, Sfînta Filomena este celebrată de Biserica Catolică pe 5 iulie. Semnificația numelui Filomena (de origine greacă, Philomena) este aceea de mult iubită. Într-adevăr personajul Filomena, redat de Cosmina Rusu, este foarte mult iubit de mama sa, dar nu în ultimul rînd de pretendenții care își dau duhul la propriu din dragoste pentru ea. Și asta tot din cauza iubirii materne excesive, care nu înțelege ce gînduri necuviincioase nu-i dau pace copilei, de vrea să se arunce în brațele unor bărbați atît de nepotriviți. Atît disperarea personajului, cît și calmul și determinarea cu care mama Mia (jucată de Alina Mîndru, așa cum o știm și ne-am obișnuit, fără să depună, parcă, niciun fel de efort) își urmează planurile constituie motive ale comicului din piesă. Cei șase pretendenți sînt interpretați pe rînd de Alexandru Dobinciuc și Vlad Volf. Cei doi tineri actori sînt deja afirmați în spațiul teatral ieșean și uimesc prin disponibilitățile de a aborda fără sfială personaje diferite, chiar contradictorii. Ar trebui să fie una dintre provocările oricărui actor, de a trece prin trăsături caracteriale diferite, de la dezinvoltură la timiditate, de la onestitate la perversiune morală, de la temperamentul excentric la cel introvertit (Vlad Volf și cele trei personaje ale sale, Bobby, Jack și Duncan). Personajele jucate de Alexandru Dobinciuc, nu numai că sînt diferite între ele, dar actorul reușește să redea dublul fiecăruia dintre ele, în sensul că, ceva mai elaborate, acestea nu se reduc la trăsăturile personajelor respective, ci ne rezervă și surprize (Jordan, mai puțin, dar mai mult Donald și Daniel). Deși ideea macabră de la baza acestei piese de teatru în sine nu știu în ce măsură are șanse să convingă, în schimb, jocul actorilor reușește acest lucru. Umorul, deși negru, prinde destul de bine la publicul de cafenea, amator poate de bancuri mai mioritice.
Dincolo de comedie, moartea, ea însăși personaj în actualul scenariu, are ultimul cuvînt. Dacă nu am observat încă tabloul, piesă de decor decisivă pentru acest spectacol, poate că ar fi timpul să o facem: o tînără femeie, cu spatele, sprijinită cu umărul de o mască închisă la culoare, valsînd cu moartea, pe spate are o hartă, iar pe obrazul stîng se poate regăsi imaginea aceleiași hărți, în fundal alte șase măști, asemănătoare celei cu care dansează și pe care se sprijină. Șase măști, șase pretendenți, al șaptelea e chiar moartea. Moartea pretendenților descrie, de fapt, cum că zarurile au fost aruncate.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/mama-mia.html

Teatru la bar

În Maideyi se joacă ”Teatru la bar”. Chiar așa s-a intitulat improvizația regizată de Octavian Jighirgiu, distribuția: Dumitru Nastrușnicu (el), Andreea Boboc (asistenta regizorului), Daniel Busuioc (regizorul), Oana Miron (ea) și Octavian Jighirgiu (amantul). Prin acest show, Octavian Jighirgiu ia decizia de a pune teatrul între paranteze, nereușind, însă, să ne demonstreze altceva decît că nu putem fără teatru. Acest lucru este susținut de caracterul insolit al spectacolului: sîntem invitați să-l revedem, cu promisiunea că nu ar putea fi de două ori același. Accentul cade, astfel, pe performanța actorului, mereu creator de sine și de rol, atît prin improvizație, cît și prin adaptarea jocului la ambient (apetitul spectatorului de bar cere naturalism și dramă, am în vedere în special finalul, cînd mînjiți de sînge actorii își fac ieșirea spre Spitalul de urgențe din apropiere).
Este folosit scenariul de la Cum se zice, piesă jucată în premieră la Național în stagiunea 2010-2011. Mai exact, textul lui Roberto Mazzucco, cu modificări și adăugiri, pliat pe cerințele de moment ale publicului de bar, căruia i se livrează teatru ușor digerabil, fără a deveni facil, ceea ce e iarăși de apreciat. Conținutul nu poate deranja pe nimeni, necăzînd sub incidența lui ”de gustibus non discutandum”, dat fiind că avem de toate: și soț (el) și amant și soție (ea) și, în plus față de varianta oficială a lui Mazzucco, avem chiar și o amantă, iar pe lîngă regizor avem și un asistent de regie.
Plecînd de la conflictele izite între personaje (soț-soție, regizor-actor, amant-soție, regizor-amantă etc.), piesa propriu-zisă se constituie din încercări de rol și întreruperi, apoi reluări, cu scopul de a ne arăta de foarte de aproape (publicul de bar are acces la ceea ce se întîmplă pe ”scenă”, fiind situat în imediata apropiere a actorului) cum iau naștere rolurile dintr-un spectacol și ce înseamnă să joci efectiv.
Mesajul pe care îl regăsesc la nivelul acestei montări este următorul: căsătoria nu-i decît prostituție legiferată. Balzac credea că instituția căsătoriei se opune naturii omului. Nimic mai străin de sinele nostru cel mai profund decît fidelitatea conjugală. Nicio lege umană și nicio instituție creată de om nu ne poate face să renunțăm, într-adevăr, la libertatea noastră. Iar dacă dintr-un motiv sau altul, dintr-un interes material să zicem, ne conformăm să respectăm legile exterioare ale căsătoriei, sîntem inevitabili perverși din punct de vedere moral. Cu atît mai mult cu cît, e lucru știut, o soție nu-și (mai) suportă con-cu-binele decît din necesitate, iar soții vremurilor noastre își împart patul conjugal cam cu oricine. Și atunci care e amanta de fapt și care soția? Cine e legitim, cel (cea) pe care îl (o) iubești sau cel (cea) căruia i de supui de nevoie, obligație, interes? Fără îndoială, lucrurile s-ar lămuri dacă am înțelege că ceea ce leagă într-adevăr doi oameni nu e o căsătorie, ci legile iubirii. ”Legile iubirii, spunea Balzac, leagă așa de strîns două ființe, încît nu le-ar putea desface nicio lege omenească”.
Voi merge însă mai departe: uneori nici măcar iubirea nu e de-ajuns. Octavian Jighirgiu inventează un personaj de o feminitate discretă, deoarece pasionalitatea ei nu izbește simțurile și nu dă pe dinafară (cum era, de fapt, ea în interpretarea Oanei Miron), ci trebuie dezvăluită treptat, ba chiar e menit să-ți stîrnească și puțin mila (are un picior în ghips, pentru ilaritatea rolului, dar și pentru a fi siguri că spectatorul de bar va recepta realmente personajul). Mă refer la asistenta regizorului (Andreea Boboc), prezență destul de angelică în actualul rol. Din motive ce țin de conjuctură, aceasta ajunge să o joace la un moment dat pe soție cu amantul. Numai că, de această dată, ea nu știe exact cum se joacă dragostea. Or, o femeie care nu știe să se lase complet în voia bărbatului ei, nu cred că și-a găsit bărbatul potrivit. După cum o femeie care se lasă în voia bărbatului, lăsînd de înțeles că el nu-i decît oricare bărbat, nu știe ce vrea. Astfel că sfînta și prostituata se fac vinovate de același păcat al nevederii. Păcatul de a privi în față un necunoscut.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/teatru-la-bar.html

Hic et nunc

Atelierul meșteșugarilor romi, Romano Butiq, organizat de Romano Cher – Casa Romilor, și-a închis porțile vineri, 1 iulie, cu o piesă de teatru jucată de copiii de la Școala ”Alexandru Ioan Cuza” din Podu Iloaiei, antrenați de cunoscutul regizor și actor ieșean Radu Ghilaș. A fost pus în scenă spectacolul ”Prințul fericit”, o adaptare după Oscar Wilde. Trecînd peste emoțiile și stîngăciile inevitabile ale copiilor, evenimentul nu are cum să rămînă fără ecou, dat fiind implicațiile politice comportate de mesajul reprezentației: conducătorii sînt niște snobi, inculți, care, în schimb, ar face orice să pară rafinați; trecutul e o ”statuie de aur”, etalînd rubine și safire, informație refulată; nu ne aducem aminte de acest trecut. Trecutul devine prezent atunci cînd intră în joc planul sacru. În acest sens, spectacolul reușește să creeze și atmosfera idilizată de care avem nevoie, pentru a putea supraviețui implicațiilor deja numite din peisajul socio-politic în care, de voie de nevoie, sîntem angrenați. Și, de ce nu, pentru a evada departe de acestea.
Foarte pe scurt, să identificăm povestea lui Oscar Wilde în actualul scenariu: Prințul fericit, în timpul vieții sale, nu a cunoscut tristețea, sărăcia, amărăciunea, moartea, pentru că a fost ținut departe de acest spectacol al nenorocirilor. După moarte, însă, statuia sa a fost înălțată atît de sus că toată mizeria din regat i-a devenit deodată vizibilă. Atunci lacrimi scaldă obrajii de aur ai prințului și înmoaie inima indestructibilă de plumb. Cu ajutorul unei rîndunici, întîrziate în drumul său spre Egipt de dragostea imposibilă pentru o trestie, face mult bine oamenilor sărmani din regat, renunțînd, rînd pe rînd, la rubinul din spadă, la ochii de safir, la poleială. Guvernatorii decid în cele din urmă să topească statuia care și-a pierdut strălucirea, iar prințul și rîndunica moartă de frig cîștigă paradisul, adevărata fericire.
Deși a lucrat cu copii fără experiență în teatru, Radu Ghilaș și-a făcut foarte serios temele. El contrapune în adaptarea sa după Wilde două ”tabere”: tabăra guvernatorului și a slehtei sale, reprezentați în stil V.I.P. și tabără prințului fericit și a rîndunicii. Trecutul și prezentul. Numai că distanța dintre cele două instanțe temporale este mărită atît de mult, încît guvernatorii sînt aduși în contemporaneitate, iar prințul este lăsat în vremuri imemoriale. Cu siguranță, un spectator moldovean ar fi identificat figura acestuia cu cea a lui Ștefan cel Mare. Asta ca să exemplificăm o posibilă contextualizare pentru spectator, dar eu consider că acestea (prințul, rîndunica) sînt, de fapt, simboluri. Simboluri pentru candoarea pe care o regăsești în cel mai defăimat dintre oameni, pentru bunătate, pentru credință. Pentru acea stare pe care unii o numesc fericire sau mîntuire sau altfel, dar la care nu toți, doar unii avem acces; începînd de aici și acum (hic et nunc).
În permanență în spectacol, cele două tabere se succed, jocurile alternînd, spre a sugera contrastul dintre trecut și prezent. Ori contrastul nu e nici măcar evident, e strigător, realizat în alb și negru, în tonurile poveștilor și-n modul nenuanțat în care doar copiii pot privi: bine (atunci) – rău (acum). Toată lumea știe povestea pe care se clădește nostalgia: trecutul e ”de platină”, prezentul ”de tinichea”. Niciodată tinicheaua nu va avea nimic în comun cu platina, nu va fi atrasă de ea, nu se vor confunda decît pentru o minte neavizată. Însă tinicheaua va tînji mereu după platină, ca după un bun pe care l-a posedat cîndva, deși toată lumea își poate da seama că, în realitate, tinicheaua nu a fost nicicînd platină.
Cu atît mai interesant spectacolul, cu cît interpretările ce se pot da sînt infinite. Cred că există acolo sens cît poate oricine duce și ar trebui și oamenii mari să mai joace din cînd în cînd Prințul fericit. Și anume. Dacă ceea ce sacrifici nu valorează prea mult pentru tine, atunci cu atît mai puțin durabil va fi rezultatul. Dar dacă se poate întîmpla să renunți la tot și să te alegi cu nimic? Pînă n-ai murit măcar o dată nu poți ști care e prețul fericirii tale. Descoperi cu stupoare că moartea seamănă leit cu dragostea în această privință: nu ai garanții și nici certitudini; doar risc și beție. Însă cel puțin acest lucru e sigur: sîntem datori cu măcar o moarte pentru a putea trăi cu adevărat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/hic-et-nunc.html