Atelierul meșteșugarilor romi, Romano Butiq, organizat de Romano Cher – Casa Romilor, și-a închis porțile vineri, 1 iulie, cu o piesă de teatru jucată de copiii de la Școala ”Alexandru Ioan Cuza” din Podu Iloaiei, antrenați de cunoscutul regizor și actor ieșean Radu Ghilaș. A fost pus în scenă spectacolul ”Prințul fericit”, o adaptare după Oscar Wilde. Trecînd peste emoțiile și stîngăciile inevitabile ale copiilor, evenimentul nu are cum să rămînă fără ecou, dat fiind implicațiile politice comportate de mesajul reprezentației: conducătorii sînt niște snobi, inculți, care, în schimb, ar face orice să pară rafinați; trecutul e o ”statuie de aur”, etalînd rubine și safire, informație refulată; nu ne aducem aminte de acest trecut. Trecutul devine prezent atunci cînd intră în joc planul sacru. În acest sens, spectacolul reușește să creeze și atmosfera idilizată de care avem nevoie, pentru a putea supraviețui implicațiilor deja numite din peisajul socio-politic în care, de voie de nevoie, sîntem angrenați. Și, de ce nu, pentru a evada departe de acestea.
Foarte pe scurt, să identificăm povestea lui Oscar Wilde în actualul scenariu: Prințul fericit, în timpul vieții sale, nu a cunoscut tristețea, sărăcia, amărăciunea, moartea, pentru că a fost ținut departe de acest spectacol al nenorocirilor. După moarte, însă, statuia sa a fost înălțată atît de sus că toată mizeria din regat i-a devenit deodată vizibilă. Atunci lacrimi scaldă obrajii de aur ai prințului și înmoaie inima indestructibilă de plumb. Cu ajutorul unei rîndunici, întîrziate în drumul său spre Egipt de dragostea imposibilă pentru o trestie, face mult bine oamenilor sărmani din regat, renunțînd, rînd pe rînd, la rubinul din spadă, la ochii de safir, la poleială. Guvernatorii decid în cele din urmă să topească statuia care și-a pierdut strălucirea, iar prințul și rîndunica moartă de frig cîștigă paradisul, adevărata fericire.
Deși a lucrat cu copii fără experiență în teatru, Radu Ghilaș și-a făcut foarte serios temele. El contrapune în adaptarea sa după Wilde două ”tabere”: tabăra guvernatorului și a slehtei sale, reprezentați în stil V.I.P. și tabără prințului fericit și a rîndunicii. Trecutul și prezentul. Numai că distanța dintre cele două instanțe temporale este mărită atît de mult, încît guvernatorii sînt aduși în contemporaneitate, iar prințul este lăsat în vremuri imemoriale. Cu siguranță, un spectator moldovean ar fi identificat figura acestuia cu cea a lui Ștefan cel Mare. Asta ca să exemplificăm o posibilă contextualizare pentru spectator, dar eu consider că acestea (prințul, rîndunica) sînt, de fapt, simboluri. Simboluri pentru candoarea pe care o regăsești în cel mai defăimat dintre oameni, pentru bunătate, pentru credință. Pentru acea stare pe care unii o numesc fericire sau mîntuire sau altfel, dar la care nu toți, doar unii avem acces; începînd de aici și acum (hic et nunc).
În permanență în spectacol, cele două tabere se succed, jocurile alternînd, spre a sugera contrastul dintre trecut și prezent. Ori contrastul nu e nici măcar evident, e strigător, realizat în alb și negru, în tonurile poveștilor și-n modul nenuanțat în care doar copiii pot privi: bine (atunci) – rău (acum). Toată lumea știe povestea pe care se clădește nostalgia: trecutul e ”de platină”, prezentul ”de tinichea”. Niciodată tinicheaua nu va avea nimic în comun cu platina, nu va fi atrasă de ea, nu se vor confunda decît pentru o minte neavizată. Însă tinicheaua va tînji mereu după platină, ca după un bun pe care l-a posedat cîndva, deși toată lumea își poate da seama că, în realitate, tinicheaua nu a fost nicicînd platină.
Cu atît mai interesant spectacolul, cu cît interpretările ce se pot da sînt infinite. Cred că există acolo sens cît poate oricine duce și ar trebui și oamenii mari să mai joace din cînd în cînd Prințul fericit. Și anume. Dacă ceea ce sacrifici nu valorează prea mult pentru tine, atunci cu atît mai puțin durabil va fi rezultatul. Dar dacă se poate întîmpla să renunți la tot și să te alegi cu nimic? Pînă n-ai murit măcar o dată nu poți ști care e prețul fericirii tale. Descoperi cu stupoare că moartea seamănă leit cu dragostea în această privință: nu ai garanții și nici certitudini; doar risc și beție. Însă cel puțin acest lucru e sigur: sîntem datori cu măcar o moarte pentru a putea trăi cu adevărat.
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/07/hic-et-nunc.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu