Dintotdeauna oamenii obișnuiți și-au acordat ritmurile existenței unei ordini exterioare, cum ar fi schimbarea anotimpurilor, alternanța perioadelor agrare ori marile sărbători religioase. Construindu-și un calendar al evenimentelor esențiale, omul a resemnificat ideea de durată, raportîndu-se la ceva superior, independent de voința sa. În cazul protagoniștilor piesei lui Cehov venirea (și plecarea) unui regiment militar într-un (dintr-un) oraș de provincie rus imprimă un anumit tempo existenței, de altfel destul de anoste, a personajelor. Pentru o ilustrare artistică a acestei idei, uniformele militarilor prezenți în piesă sînt acordate cu anotimpul în care se petrece acțiunea, astfel că le regăsim împodobite cu floarea miresei albă (vara) ori cu frunze ruginii (toamna) sau militarii sînt îmbrăcați în pelerine albe (iarna). Succesiunea actelor, cu alte cuvinte a anotimpurilor existențiale, este marcată de cadența marșurilor militare.
Unul dintre neajunsurile vieții omului, decurgînd din subordonarea față de un ritm temporal exterior omului și situat deasupra sa, îl reprezintă incapacitatea de a trăi în prezent, agonizînd mereu în trecut sau în viitor. Piesa începe cu rememorarea vremurilor cînd generalul, tatăl celor trei surori încă nu murise și ziua onomastică a Irinei era prilej de bucurie. Doliul este ridicat de pe mobile (scena inițială este învăluită în voaluri negre, care sînt treptat închise în cufere). Însă despărțirea de trecut nu-i decît prilejul pentru a trăi în viitor. Surorile visează că vor pleca la Moscova. Andrei aspiră să devină profesor universitar. Verșinin perorează despre umanitate, așa cum va fi peste o sută, două sute de ani.
Aprope în întregime, personajele lui Cehov sînt lipsite de simțul realității și se dedică unor iluzii, trezindu-se într-o existență mediocră, meschină, fără speranță. Andrei implică într-o poveste de dragoste romantică o femeie vulgară, ipocrită, parvenită. Mașa evadează dintr-o căsnicie nefericită într-o idilă sortită utopiei. Irina se oferă visului de a pleca la Moscova, sacrificîndu-i atît viața cît și dragostea. Pentru a sugera izolarea, zădărnicia, renunțarea, Cristian Hadji-Culea își închide personajele în spații rectangulare: debarale construite din schele și piese de mobilier ori cufere, un salon străjuit de o imagine de fundal, reflectînd un anotimp din viața protagoniștilor, ecrane enorme mobile, prin care ninge impasibil și în spatele cărora cele trei surori își ascund disperarea. Unică, afrimiană, agonia mascaților, proiectați undeva în fundal, identificîndu-se la un moment dat cu cei de pe scenă (personajele își pun măști colorate și delirează indescifrabil) constituie o imagine inedită în spectacol.
De altfel, în piesă se regăsesc multiple inserții de artă teatrală modernă, incitînd spectatorul contemporan să intre în sala de spectacol. Prin distribuția aleasă, personajele sînt interpretate la limită (entuziasm juvenil – Irina, isterie – Mașa, împăcare – Olga), fără subtilități de penel regizoral, un aspect care lărgește considerabil spectrul publicului-țintă.
O montare care se împotrivește prin regie și decor atmosferei tern provinciale, spectacolul Trei surori, își așteaptă confruntarea cu festivalurile de teatru.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2012/01/trei-surori-in-premiera-la-iasi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu