joi, 17 mai 2012

Călătoria inconsecventă a lui Ovidiu Ivan înspre un debut

În Clubul creatorilor se joacă spectacolul Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist, după Matei Vișniec, regia Ovidiu Ivan, distribuția Ovidiu Ivan, Loredana Cosovanu (premiera aprilie 2012). Prezentat în cea de-a patra ediție a Festivalului de teatru studențesc ce-a a avut loc în luna mai la Iași, spectacolul s-a regăsit foarte bine în acest festival. Numai că își datorează adecvarea nu doar unor calități (regizor debutant, distribuție tînără), ci și unor defecte (realism naiv). Despre Ovidiu Ivan știm că a colaborat cu Vlad Cepoi la Ferma animalelor în calitate de co-regizor. Cu toate acestea, nu pare să se fi molipsit de tehnicalismul și competența acestuia. Optează, ce-i drept, cu grijă pentru fondul muzical, lucru ce l-am observat și la Vlad Cepoi (căruia regizori mai tineri îi preiau ideile în materie de sonorizare în propriile lor montări de prin baruri). Dar cromatic alegerile regizorului la al cărui spectacol mă refer sînt de-a dreptul șocante: orange și vernil?
Spectacolul lui Ovidiu Ivan este candid. Într-una dintre cele nouă zile și nopți ale personajelor, spectatorul își poate nota rețeta tocinelului și beneficiază și de o demonstrație gastronomică pe viu (mult spus). E respectată, în fapt, litera textului lui Vișniec. Dar poate că ceea ce ne-a părut naiv și derizoriu nu-i decît in instrument: intimitatea se clădește nu prin gesturi grandioase, ci prin mici dovezi, cum ar fi străduința de a-i fi bine celuilalt ca și cum sau, mai mult decît, ar fi vorba de propriul nostru bine. Concret: a-i găti ceva, bunăoară un tocinel, pentru că are rădăcini în copilăria noastră, în același timp încercînd imposibilul de a nu face nici cel mai mic zgomot, pentru a nu-l trezi. Ovidiu Ivan reușește să surprindă aici nu doar actul de a dărui, ci pe cel de a te dărui.
De altfel, metafora devorării (personajul simte cum propria mama îl devoră atunci cînd aceasta manîncă din merele pomului sădit la nașterea sa) e folosită cu dublu sens: anticipare a morții, pe de o parte, recreare de sine prin iubire, pe de altă parte. Cele două chestiuni nu se contrazic: reperăm o trimitere la miturile cosmogonice ce povestesc cum părintele umanității a creat lumea și pe oameni din propriul trup. Cu acest prilej, este omis chiar finalul textului, cînd personajul e găsit mort în apartamentul său. Sper că nu întîmplător ori pentru a face economie la gaz, pentru că e una dintre opțiunile regizorale meritorii. Deoarece deschide spațiul de joc al interpretării: o dată inițierea finalizată, călătoria poate începe. Să zicem că Ovidiu Ivan a vrut să reiasă următoarele: personajul moare, iar un ”înger” cu chip de femeie îl ghidează în călătoria sa dinspre grosier (doi necunoscuți se trezesc în același pat după un vin bun și o noapte de amor pe care nu și-o amintesc), trecîndu-l prin cotidianul transfigurat de puterea gesturilor simple, dar autentice și conducîndu-l în cele din urmă înspre spiritual. Cu promisiunea că în viața lui viitoare (metempsihoză?) va deveni un urs panda (alegere aleatorie, în urma răspunsului la întrebarea ”Care e animalul preferat al copilăriei tale?”, întrebarea ar fi putut fi oricare din cele pe care yahoo ni le pune la dispoziție pentru verificare). Interpretarea regizorală e mai ambiguă decît textul folosit, dar în același timp – mai săracă. Simplitatea ideii lui Vișniec și poezia inerentă textului - nu mai zic de absurd - rămîn laturi nevalorificate la nivelul acestei producții (cu excepția finalului). Două momente pe care le consider absolut relevante – primul, rostirea lui ”A” ca și cum...(a învăța să-l citești pe celălalt fără cuvinte) și al doilea, receptarea mișcărilor vecinilor (presupune comunicarea o viziune comună?) nu sînt suficient explorate actoricește. În primul caz, ar trebui regîndite ”A”-urile, pentru că nu exprimă cît ar trebui. În cel de-al doilea, poate că un răspuns la întrebare ar fi de bun augur (mai puțină concretețe, mai multă sugestie). Însă dacă s-a vrut realism de ce s-au omis datele concrete (prietenii care-l caută de exemplu)? Iar dacă tot s-a decontextualizat partitura poate că realismul (ex. tocinelul și nu mă refer la replica Loredanei Cosovanu, care s-a ”auzit” foarte bine: ”E bun tocinelul ăsta al tău” și a răspuns și la întrebarea de mai sus, dar nu cu voia regizorului) ar trebui rafinat.



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2012/05/calatoria-inconsecventa-lui-ovidiu-ivan.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu