”Philosophum non
facit barba”, mi-am zis inițial, după care, la o lectură ceva mai atentă a
textului lui Attila Bartis, Prăpădul,
încă nepublicat, adaptat micii scene de la Sala Studio (premiera: 26 aprilie),
în contextul unui debut regizoral de condeier al Domnului Lucian Dan
Teodorovici - căruia îi mulțumesc pe această cale pentru amabilitatea și
profesionalismul de care a dat dovadă prin faptul că mi-a pus la dispoziție scriptul
tradus, care a stat la baza spectacolului de față - am decis să încep cu un
citat provenind chiar de la sursă: ”Amatorul
entuziast era mai liniştitor decît un nebun profesionist” (cei care au fost
în sală pot intui personajul, dar nu are nicio relevanță să-l numim).
Distribuția: Teodor Corban, Andreea Lucaci, Catinca Tudose, Constantin Pușcașu,
Dumitru Năstrușnicu.
De cele mai multe
ori, între intenții și realizări regizorale raportul nu poate fi decât unul de încrucișare,
idealul fiind cel de identitate, în cazuri mai nefericite ajungându-se la
contrarietate sau chiar contradicție. Dar ce e de făcut din punct de vedere al
interpretării spectacologice în cazul aparte în care concretizarea scenică (tehnici
regizorale, scenografie) supralicitează potențialul sau efectivul regizoral (susținerea
soluțiilor interpretative ale actorilor, punerea la lucru a aparatului tehnic
introdus)? Mai mult, așteptați să fac apel și la raportul logic de ordonare? În
fond, e cel ce ne-a mai rămas: spectacolul la care mă refer este, mutatis
mutandis, un McBurney în miniatură în ceea ce privește mijloacele regizorale (contre
jour, joc de lumini și umbre etc.) – genul - fără McBurney, în sensul că
respectivele mijloace regizorale sunt puse la lucru în mod deficitar - specia.
Scenele sunt legate rudimentar, prin black-outuri cu o durată peste limita
admisibilă. Disproporția dintre mijloace și modul în care acestea sunt puse în
joc este atât de flagrantă, încât nu pot decât să recomand spectacolul pentru
costume (am în vedere vestimentația excelent realizată, în acord cu fiecare
vizită a lui ”Aghiță” – schimbarea de nume, ca adaptare, în cazul de față o
regăsesc ridicolă - în laboratorul de fotografie). Numai că asorteurile actuale
(ținuta vestimentară a personajului Agnes) intră în dezacord cu însăși
constituția psihologică a caracterului respectiv. Scenografia este, pe de o
parte, bine construită, în elementele care intră în contact cu sau merg în
continuarea mijloacelor regizorale (folosirea contrastului, alb – negru, panoul
de proiecție), dar când intervine contradicția (imaginea-umbră este colorată
alternativ) încep să pierd șirul unor posibile explicațiilor regizorale
plauzibile. Mai apoi, poziționarea simetrică a celor două reflectoare din față este
complet nefericită și lipsită de imaginație.
Tema piesei trimite
înspre un triunghi amoros, relațiile dintre personaje sunt redate cu destulă subtilitate
la nivel de psihologie textuală, însă procedeele regizorale folosite în acest
sens (actorii își spun replica, postați pe taburete albe în paralelisme de câte
doi în fața panoului, ori se fac auziți din afara scenei, replicând, pe rând,
la conversațiile din față) sunt retrograde, manevrate cu stângăcie. Castingul
este destul de reușit, în sensul că nu mi s-a întâmplat, ca în cazul altor
spectacole, să vizualizez alți actori (mai potriviți) în rolurile respective,
însă, din punctul meu de vedere, lucrul cu actorul al regizorului este practic
invizibil. Andreea Lucaci dă dovadă de mare curaj pentru că spectacolul este XXX
la început, cel puțin, lucru care contravine psihologiei imponderabile a unora
dintre dialoguri. De altfel, consider că acest defect își are sursa în textul
ca atare, care, într-o manieră deloc regală, presară mici nestemate
lirico-simbolice într-o vâltoare de
riposte în limbaj grosier: pe scurt, margaritas ante porcos. Deși
replicile sunt ascuțite (”Partenerul este cel cu care ești nefericit”,
”...cineva minte și când întreabă”) sau de o profunzime uluitoare (”Doare
îngrozitor să vezi întruna”), psihologia personajului din spatele replicii
rămâne, de multe ori, învăluită, obscură, de neînțeles (”Credeam că o să se
întâmple ceva. Că invizibilul va deveni vizibil”). Și personajul pe care îl am
în vedere este Farkas András, cel care-a fotografiat o viață întreagă numai
nori și nuduri. Până la urmă, piesa rezistă prin trimiteri la ”Cântarea
cântărilor” (crinul) și implicații veterotestamentare (Canaanul; sexualitate magică,
punând între paranteze chestiunea fertilității în cazul celor doi soți), prin
gesturi inefabile (îl sărută în palmă, un bărbat ”înnourează” o femeie, preluîndu-i
imaginea și surprinzând-o în toate posturile, momentele și activitățile cotidiene,
de fapt în toate stările interioare posibile și imposibile – dar acest lucru nu
este făcut evident în spectacol prin tehnică regizorală, bunăoară cum
fotograful o recreează pe Agnes cu fiecare cadru/cu fiecare privire – uneori camera
nici măcar nu are film, această simbolistică a privirii mi-aș fi dorit să fie
redată prin mijloacele regizorale de excepție de care nu se face uz exact
atunci când se simte nevoia!). Însă contextul lingvistic creat de autor per
ansamblu este nepotrivit cu cele deja menționate, afirmându-se ca abject,
primar; consider că se exagerează prea mult în acest sens. Poate că s-a urmărit
în mod deliberat crearea acestui contrast, care pe mine, însă, nu m-a convins.
Revenind, Andreea
Lucaci (debut pe scena TNI) creionează în mod onorabil caracterul naiv, șters,
inconsecvent ce i-a fost încredințat. Teodor Corban intră în pielea unui
personaj cel puțin bizar, aflat într-o situație limită, îi redă cu acuratețe cruzimile,
agitația interioară, asertivitatea, numai că devine puțin cam prea intempestiv
(replici delicate sunt redate pe un ton uneori nepotrivit, rolul devenind insuficient
cizelat). Catinca Tudose (Eva Farkas) pare să-și convingă cel mai mult audiența,
însă, din nou, nu regăsesc contribuția regizorală în rolul pe care aceasta îl
construiește (soția complice, lucidă, implicată rațional și detașată emoțional).
Cât despre intervențiile rudelor tinerei fotografiate în treizeci de mii de
ipostaze, prestația lui Dumitru Năstrușnicu nu diferă prin nimic de cea din
oricare alt spectacol în care a jucat până acum, în timp ce intervenția lui
Constantin Pușcașu este de un ridicol zdruncinător la propriu (ca și focurile
de pistol exagerate acustic); în plus, actorul este mult prea precipitat, chiar
scapă niște chei din mână din greșeală.
Din caietul de
sală, spicuiesc una dintre ideile scriitorului Lucian Dan Teodorovici, poate
fi scopul urmărit prin această montare: (auto)recunoașterea spectatorului în piesa
ce se joacă dinaintea sa și, mai mult, operarea unei schimbări asupra lumii
spectacolului (ceea ce domnia sa numește ”spectator implicat”): intervii în
poveste prin faptul că ”introduci acolo propriile gânduri, temeri, sentimente”.
Din fascinația de a fi un ”spectator implicat” s-a născut, poate, dorința
scriitorului de a construi experimente regizorale, prin care să aibă acces la
interioritatea propriului public, transformându-l în acest tip de spectator. O
aspirație cathartică, pentru care îl asigur de toată stima și prețuirea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu