Swedenborg despre Swedenborg. Un spectacol-eseu

Mesajul ni se înfățișează mai limpede decât peruzeaua: înzestrat cu ubicuitate, în viziunea lui Maniuțiu, Emanuel Swedenborg, un spirit mai aparte, poate străbate secolele în trecut ori în viitor, poate intra în legătură cu personalități ale altor vremuri (una dintre idiosincraziile sale, nu știu din ce motiv, o reprezintă existențialismul lui Sartre, condamnat de domnul Swedenborg la inactualitate), iar acum a ajuns chiar și în România, mai exact, la Iași. Mihai Măniuțiu are intenția de a-l expune pe Swedenborg nu doar ca personalitate ”științifico-angelică” în propriul laborator de profil, dar și ca om: totul nu-i decât un vis al lui Swedenborg, bazat pe celebra ”Carte de vise”, reluat, analizat, intonat (24-25, Amsterdam, ”Toată noaptea, timp de 11 ore, n-am fost nici treaz dar nici adormit, într-o ciudată toropeală, știam tot ce visam...”). Mai mult, ne dă de înțeles comentatorul swedenborgian, îndeplinind și rolul de mesager al regizorului (Cosmin Maxim): Domnul Swedenborg este el însuși un spectacol, este însuși acest spectacol, regizorul nefiind uneori decât subiectul unor propoziții rostite în spectacol. Domnul Maniuțiu este și detașat și implicat în ceea ce-l privește pe Swedenborg. De fapt, ni se sugerează, Swedenborg ar putea deveni oricare dintre noi.

Domnul Swedenborg vrea să viseze, purtând semnătura regizorală a lui Mihai Măniuțiu (premiera 28 aprilie), nu reprezintă o poartă de acces ori o dezlegare, ci este o căutare în direct, sub ochii privitorului. În primul rând, o căutare de ordin spiritual (cum se stabilește legătura dintre corp și suflet, întrebare rămasă fără răspuns, de la eșecul științific al lui Descartes cu glanda pineală, încoace). Despre al treilea ochi sau ochiul frontal și despre ”ceafă”, poate transmițători, respectiv receptori angelico-demonici. Despre un anume copil, Domn Swedenborg, un hibrid între adult și copil, despre copii ce se nasc maturi, cruzi, infernali (semnificând că nu mai există inocență în lumea omului, e vorbă veche!). Despre copii încă nenăscuți (îngeri sau monștri?). În fine, visul devine în mod declarat pentru Swedenborg un instrument de investigație (a stadiilor de lumi/ a lumilor paralele angelico-demonice), o metodă, o cale. Cine este personajul principal – omul sau dublul său? Ce rol revine daimonului, care, într-o măsură, îl însoțește și el pe personaj (angelic ori infernal)?

În al doilea rând – o căutare în plan spectacologic, regizorul explorând și experimentând formula teatrului ”postdramatic”, ”postmodern”  (în special scurtul pasaj al bătrânei gravide, Tatiana Ionesi) – formulă de care, de altfel, se detașează în mod ironic, așa cum ne comunică alter-egoul eroului/dublul lui Swedenborg/stabilind și legătura dintre spectacol și public, bărbatul în albastru (Cosmin Maxim). În al treilea rând, este o căutare de ordin suprarealist (femeia în roșu, Oana Sandu, – ispita – visele lui Swedenborg abundă în povești cu caracter erotic; bărbatul în galben cu chipul vopsit în bronz – daimonul deloc socratic, Doru Aftanasiu, – companion mai mult figurativ, neinspirator pentru personajul ”principal”).

Apoi această căutare ia o formă aproape psihanalitică (o singură obiecție aș avea la ideile regizorale: doar prin faptul că-și nota visele, nu-l putem considera pe Swedenborg antecesor al psihanalizei, chiar dacă a exercitat o oarecare influență asupra tânărului Jung, în vremea studenției sale). Doar în sensul că ar putea fi interpretat ca o încercare de a aduce la un numitor comun cele trei instanțe ale psihicului uman (sine – eu – supraeu). Cu precizie, o explorare a sinelui prin intermediul visului și o punere în scenă a conflictului eu – supraeu: ” De ce, când suntem doi, doar unul ia șuturi între picioare și urlă? (...) De ce, când suntem doi, unul pute și când se parfumează, iar celălalt miroase a rozmarin și a violete?”. Efectiv, am avut în față prin această concretizare regizorală un spectacol-eseu ca o aplicație cvasipsihanalitică, centrul scenei fiind delimitat prin poziționarea unei canapele, arhisuficient de vizibilă cromatic, unde în cea mai mare parte eroul se găsește într-un fel de  transă din care iese episodic. Să nu ne lăsăm înșelați: faptul că Swedenborg (Radu Ghilaș) stă lungit pe canapea, cel mai adesea cu spatele la spectator, nu înseamnă că doarme mai real decât atunci când îl regăsim în picioare, asaltat de servante (semnificând șase tipuri de conținut al inconștientului – dorințe, gânduri, imagini, senzații, credințe, temeri) ori când sfidează întunericul pe voce de bariton (”Săracul întuneric, ce bine ne-am înțelege dacă nu i-ar fi atât de frică de mine”).

Mai exact, reprezentația se compune din 26 de scene, legătura dintre acestea fiind asigurată prin poziționarea unui ecran înrămat pe fundal, unde apar titlurile ”capitolelor”. Astfel este totodată dezvăluită originea producției (caietul unde Swedenborg își nota visele), dar poate fi ea însăși o carte, prin care se realizează interpretarea unui pasaj. Decorul (Adrian Damian) este aglomerat, închis, doar aparent un laborator, în fapt simulând capcana unui coșmar, o instalație audio-video (dacă avem în vedere și ecranul sau îngerii-neon) de proporții (incluzând plăci de aparatură computerizată, mixer, instrumente muzicale vibrante și comode de epocă având sertare ce se închid și se deschid de capul lor). Sala Cub păstrează rezonanțele altor îngeri care-au trecut pe-aici și pe cele ale altor visuri. Însuși jocul lui Cosmin Maxim îl readuce în vizor pe Oberon, numai că, de această dată, el nu e doar demitizat, ci și demistificator (prin vocea sa se fac auzite autoironiile regizorului, dedublările personaj-personalitate, conflictul dintre personajul principal și cel secundar, detașarea lui Mihai Maniuțiu de propria realizare). Concepută a fi un ”musical atipic” (și chiar asta și este!, muzica: Șerban Ursachi), montarea conține atât pasaje cântate efectiv, cât și altele vorbite ori semicântate, având rolul unor incantații, dar demistificate. Cred că formula de spectacol aleasă (un musical ademenitor, semi-incantat, semi-dansat, cu un regizor eschivat de propriul rol prin (auto)metareferințe aproape caustice – ”acest regizoraș, acest scriitoraș, Mihai Măniuțiu”), nu-i decât voalul subțire, dincolo de care vedem căutările de profunzime deja amintite.

Dintre servantele care de la gospel neobișnuit ajung la cabaret nedefinibil (coregrafia Vava Ștefănescu), cu accesorii de pene (costumația este vitală cromatic, în acord cu ideea lui Swedenborg că în lumea de dincolo/în vis/în periplul omului prin propriul inconștient, senzațiile sunt intensificate  – costume: Valentin Codoiu), se remarcă prin joc actoricesc Loredana Cosovanu, iar prin nivel vocal Diana Roman; Alina Mîndru are un moment doar al ei pe scena a șaptea/ o trezire de-a lui Swedenborg și sunt... mândră de ea. Și dacă tot le-am pomenit, despre cine credeți că este vorba atunci când acestea îl imploră pe Domnul Swedenborg să le facă un copil?

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2013/05/swedenborg-despre-swedenborg-un.html