Dintre spectacolele tinere prezentate într-un așa-zis concurs, în cadrul
Festivalului Contemporanis de anul acesta, s-a întâmplat să particip realmente
la un performance adus de la
Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca de Diana Nedescu, sub îndrumarea
profesorilor Ionuț Caras și Mara Opriș: ”Numele meu nu este Pascal”. Concepută
în maniera unui show nonconformist, cu implicarea publicului, desfășurat
într-un spațiu pe măsură, Clubul creatorilor, povestea ia ca punct de plecare
romanul lui Pascal Bruckner, Luni de
fiere, fără a avea, însă, nicio legătură cu acesta. Dar ideea de bază pe
care o are în vedere romancierul francez poate fi regăsită și la nivelul
scenariului construit de tânăra studentă din Cluj: pericolul pe care disoluția
personalității unuia dintre parteneri îl poate reprezenta într-un cuplu dacă
jocurile de putere și nevoia de dominare intoxică relația, în același timp
fascinația morbidă care intervine în cazul spectacolului de față atunci când
între respectivii parteneri se schimbă manipulatorul mental.
Din păcate, publicul, cu toate că a fost format în cea mai mare parte din
tineri care au legătură directă cu teatrul, a privit cu prea multă detașare -
poate chiar ironie – acest performance, nelăsându-se implicat în
interactivitatea inițiată de tânăra exploratoare în artele spectacolului. Întâmplarea
face că am stat în primul rând (stânga, privit dinspre public, dreapta –
dinspre scenă). Personal, am empatizat cu monologul din prima parte când,
inversând rolurile din ”Luni de fiere”, într-un scaun cu rotile și cu o mască
chirurgicală pe față, Diana agonizează strident pe marginea întrebării ”Cine
sunt eu?”. Observând cu siguranță acest lucru, în următorul moment scenic
actrița vine în locul unde mă aflam și-mi întinde brusc mâna: ”Eu sunt Diana.
Tu?”. ”Nimeni”, răspund la fel de prompt. Mă trage de mână și mă aruncă,
efectiv, în scenă. Urmează un moment de tatonare, mă simțeam ușor indignată,
dar cred că afișam o oarecare nedumerire: Ea: ”Cum e să fii în locul meu?”, Eu:
”Rău”. Se așează în locul meu și începe să repete aprins: ”Vrei să fii în locul
meu? Vrei să faci ceea ce fac eu? etc.”. Mă îndrept lent înspre microfonul înfășurat
într-un voal alb, pe care îl observasem dinainte și spun ”Nu vreau”. Diana, din
primul scaun dreapta privind dinspre scenă, devenea tot mai impacientată: ”Vrei
să fii safe, vrei să fii safe?”. ”Nimeni”/Eu, din nou în microfon:
”Sunt”. Momentul e cam pe sfârșite, actrița îmi face semn discret să-mi reiau
locul. Pe parcurs, au mai existat și alte secvențe de interacțiune cu publicul,
nu tocmai atinse de inventivitate, lumea stătea acolo ”ca la spectacol”. Din
ceea ce a reieșit, scopul respectivului performance era acela de a testa
nivelul traumatic până la care spațiul de joc poate ajunge. Constat, nu fără
oarecare tristețe, că publicului ieșean îi lipsește capacitatea de empatizare
și nevoia de a se lăsa purtat într-un joc, oricât de excentric ar putea părea
acesta. Reacțiile mele nu le voi divulga aici în totalitate, voi mai spune doar
că am fost surprinsă în mod real și cred că teatrul ar avea nevoie tot mai mult
de interactivitatea cu publicul. Dacă
miza spectacolului nu e de (re)găsit în ceea ce urmărește să obțină prin
spectator, atunci poate că ar trebui să ne punem serioase întrebări privind
rolul teatrului în lumea noastră.
Tehnic, notez o proiecție de bază, construită pe circularitate (ceea ce la
început doar citești pe buze, pe ecranul din fundalul scenei, la final chiar
auzi), fără elemente spectaculoase,
unele acte de improvizație ale performerului Diana Nedescu (deși aceasta mi-a
mărturisit că nu, eu le-am observat, iar la unele chiar am participat); în
continuare, o scenă cu decor minimalist, dar efectiv zguduită coregrafic și
vocal de prezența interpretei; mesajul este transmis nu atât prin vorbe care
rămân (”Dacă taci, nu auzi”, "Cuvintele mele sunt lacrimile mele"), cât,
mai ales, prin gesturi extreme (femeia, al cărei nume nu vrea să fie Pascal, își
taie ciorapii plasă cu un foarfece, își arată sânii marcați chirurgical, izbește
un cocktail de pereți etc.). Regizoral ar mai fi de lucru, în sensul că, în
ciuda dezinvolturii scenice, nu toate întoarcerile și mișcările din scenă par
justificate; soluțiile regizorale nu sunt întotdeauna cele mai fericite și nu
pot fi salvate iconic pentru că, în cazul unui performance, nu-mi permit să
aplic o grilă de interpretare simbolică (de pildă, folosirea jumătăților unei
lămâi pentru cerceii de aur). Ar mai fi și varianta că performerul se lovește
de rezistența publicului, de privirile celor
din sală ca de un zid, în loc să se simtă însoțit în călătoria dinspre femeia –
victimă înspre femeia – călău.
A empatiza înseamnă a înțelege, iar
a înțelege înseamnă a iubi. Cu stupoare constat că foarte mulți oameni fac
teatru ori pretind acest lucru, dar nu-l iubesc. Și câte acuzații nu primesc pe
nedrept de la persoane avizate, dar prin vinele cărora nu curge sânge teatral...
Da, cineva m-a avertizat deja că scriu ”contondent” și cred că are perfectă
dreptate. Deși este un termen prea dur pentru a-l folosi ca epitet al unei
scriituri. Acum am în față două variante: sau să las cuvintele să spună povești
smoothly sau să tai în carne vie...
Dacă e că nu știu încă să înfig un pumnal al criticii, atunci aș putea învăța.
Într-o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu