Spectacolul Plângerea mesei și a scaunului de Benoit
Vitse, jucat la Teatru Fix, prezent și
în cadrul Festivalului Fringe de anul acesta, regia: Bogdan Pălie, distribuția:
Cătălin Mândru, Stanca Jabenițan, video: Radu Salahoru, scenografia: Mihai
Pintilei, pare rodul lucrului în echipă. Până la urmă, orice producție
teatrală, purtând o semnătură regizorală marchează, de fapt, munca unei întregi
echipe de lucru, din care astăzi nu pot lipsi coregraful și artistul vizual,
ambii necesari pentru o reușită cu aspirații occidentale. În cazul de față,
regizorul este student în an terminal la UAGE, la clasa profesorului Ion
Mircioagă. Un tânăr întreprinzător și activ, Bogdan Pălie a participat la mai
multe workshopuri de specialitate pe actorie și regie și a colaborat în Franța
cu Théâtre du Nord-Ouest, în special cu regizorul Serge
Dekramer.
Textul de la care
se pleacă în realizarea prezentului spectacol este scris de Benoit Vitse, fost
director al Centrului Cultural Francez din Iași și al Ateneului Tătărași, care
a avut cândva anii săi de glorie în ceea ce privește evenimentele teatrale
organizate în instituțiile deja pomenite. Actualul scenariu, tradus de Bogdan
Pălie din limba franceză, pare, în mod paradoxal, și actual și perimat. Ca
temă, este reluat triunghiul amoros, fără tensiunile aferente, un scriitor, o
jurnalistă și sora acesteia (absentă scenic, prezentă la nivel de replică). În
același timp, există aluzii la situația de criză care domină mapamondul, în
particular la problemele din Grecia ori Serbia. Însă acțiunea este plasată în
Barcelona, un loc maritim care incită și exacerbează imaginația sexuală a
scriitorului-personaj. Uitând că aceeași criză poate fi regăsită și la
Barcelona, textul este construit pe două paliere ce se întretaie, al
jurnalistei, martor obiectiv al altor locuri (Stanca Jabenițan) și al poetului
care insistă să-și scrie operele de un senzualism exagerat, inspirat de
Barcelona (Cătălin Mândru). Prin urmare, prin problematica afișată textul este
actual, însă tendințele suprarealiste nu sunt întotdeauna cele mai fericite.
Din accente
suprarealiste se constituie decorul (o masă de cabinet ginecologic, un scaun pe
rotile), dar mai ales proiecțiile care sunt periculos de aproape de
suprarealismul cinematografic al lui Luis Buñuel
(nu știu în ce măsură un spectacol de secol al XXI-lea mai poate face apel fără
risc la acest gen de metareferință). În fapt, proiecțiile susțin palierul
erotic al spectacolului, constituit din încercările personajului scriitorului
de a produce text erotic. În timp ce rolul jurnalistei este lipsit de rezonanță
(de cele mai multe ori, replicile acesteia sunt rostite fără a stabili vreun
contact cu partenerul de scenă ori cu publicul) și de expresivitate. Per ansamblu,
în ciuda proiecțiilor diferite pe trei ”pereți” de jur împrejurul scenei, care
atrag privirea și șochează ochiul, spectacolul este unul destul de atrofiat în
ceea ce privește teatralitatea (este cultivat absenteismul emoțional al
caracterelor, iar dinamica dintre personaje este practic anulată). Legătura
dintre proiecțiile cu tentă maladiv erotică și primul registru textual amintit,
deși bine stabilită, nu reușește să pună în evidență un mesaj clar și distinct.
Culmea, nu este vizat nici spiritul critic al spectatorului, de aceea o
interpretare în registrul brechtianismului ar fi total improprie. În plus, cei
doi actori sunt mult prea tributari scenariului, uneori parcă nu ar reuși să
depășească nivelul unui recital spectacologic nedeliberat. Pe alocuri, textul
beneficiază de comic de limbaj. În acest sens, s-ar fi putut opera modificări
asupra scenariului, pentru a-l aduce mai aproape de public, măcar în acest
sens, deoarece, se știe, nimic nu unește mai mult două inteligențe precum
umorul de calitate.
Momentul care dă
realmente o notă specifică întregii reprezentații este provocat de apariția
surprinzătoare a poetului în scaun cu rotile, în straiele cocoșului lui
Diogene, privindu-și interlocutorul (spectatorul) drept în ochi și rostindu-și
convingător monologul, un fragment din scrisoarea scriitorului și jurnalistului
mexican, Javier Sicilia, cu privire la
protestele din Mexic, 2011: ”(...) Ce doresc să vă zic astăzi de aceste
vieți mutilate, de această durere ce nu are nume pentru că nu aparține rodului
naturii - moartea unui fiu este mereu anti-naturală și pentru asta nu are nume:
nu suntem nici orfani nici văduvi,
suntem reduși la simplitatea și la durerea neantului. Ce doresc să vă spun
astăzi de aceste vieți mutilate, repet, de această suferință și de această
indignare provocată de acești morți, este ca am atins foarte simplu ultima futută de picătură a paharului. Am ajuns să atingem ultima futută de
picătură a paharului pentru că singura chestie care contează pentru voi,
începând de la puterea absolută care nu generează decât nenorocire, sunt banii,
încurajarea concurenței, a fututei voastre "competitivități" și a
consumismului nemasurat, ce sunt alte feluri de a numi violența".
Mi-aș dori să pot
comenta rândurile de mai sus, dar las acest lucru la latitudinea cititorului,
deoarece, mărturisesc, nu îmi mai permit să simt nimic! Nici revoltă, nici
amărăciune, nici simpatie. Și atunci când discursul devine de prisos, nu poți
decât să te întrebi: Ce-a mai rămas? Quo vadis, Domine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu