sâmbătă, 3 august 2013

Matei Brunul


Multiplu recenzat și premiat, recunoscut chiar și peste graniță, ultimul și totodată cel mai apreciat roman al lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (Editura Polirom, 2011), având la bază o bună documentare, navighează tematic prin istoria recentă, impunându-se prin actualitatea unui demers narativ construit plecând de la trecutul recent al experienței comuniste. Romanul se compune din flash-uri temporale, care reconstituie o poveste în care poate în mod voit se strecoară contradicții. Numai cu privire la situația accidentului în urma căruia protagonistul își pierde memoria ultimilor douăzeci de ani din viața sa regăsim în carte mai multe variante, acesta ba s-ar fi petrecut pe șantierul unde era angajat, ba altminteri. În acest sens dar nu numai, autorul jonglează cu teoria lumilor posibile, în fond o condiție indispensabilă a ficțiunii. De aici, o plauzibilă ambiguizare nu doar a faptelor (re)construite istoric în imaginație, dar și a relațiilor dintre personaje și, mai ales, a psihologiei acestora (de fiecare dată, caracterele – Brunul, Bojin, Eliza – beneficiind de subtile analize psihologice). Dincolo de sensul temporal cu du-te vino de care se impregnează structura volumului, se mai poate vorbi de circularitate (imaginea zăpezii, diferită de la primul la ultimul capitol). Aspecte care favorizează ideea de a recrea epicul printr-o dramatizare și, eventual, ecranizarea respectivului scenariu.

În ceea ce privește actuala intervenție, mi-am propus să semnalez câteva dintre subtemele romanului, care au mai curând valoarea unor meditații și care ar putea formula baza ideatică a întregului scenariu care subîntinde cele 399 de pagini de ficțiune explicitată cultural-istoric. În primul rând, aș dori să aduc în discuție problema raportului dintre istoria mare și cea mică (personală). Dacă inițial protagonistul are impresia că istoria mare nu o afectează pe cea personală, ulterior va înțelege/ descoperi exact contrariul. Viața noastră este, ca să nu zic determinată, ghidată de istoria mare, care scapă controlului individului distinct și care se construiește cu aportul său indirect, dar dincolo de el. În acest mod, Brunul, urmându-și pasiunea pentru teatrul de marionete și ajutat de un prieten al tatălui său, mai precis de Lucrețiu Pătrășcanu, va ajunge să funcționeze ca referent la Teatrul Țăndărică din București. Matei Brunul a copilărit în București, după care a plecat cu părinții în Italia, împreună cu tatăl său, un important industriaș italian și cu mama sa româncă. Visul său a fost să facă teatru de marionete și să revină în România. Numai că răsturnările politice ținând de istoria mare i-au deturnat într-un mod iremediabil destinul (detenție, schimbarea locului de muncă, supraveghere continuă). Atent urmărit și totodată instruit, potrivit metodei Makarenko, de Securitate, prin persoana lui Bojin și prin cea a Elizei, Matei Brunul devine instrumentul unei istorii noi, în plină formare. Dacă mai întâi i se permite să lucreze la Teatrul de Păpuși de Stat, ulterior va ajunge pe un șantier. Dar, ceea ce este cel mai grav, Brunul interiorizează vina ce-i este imputată (complot împotriva statului) și ajunge să resimtă că e de datoria sa să-și răscumpere greșelile, pentru a scăpa de povara vinei, găsind în această iluzie promisiunea unei libertăți viitoare. Ba mai mult, se creează o dependență de necrezut între Brun și securistul Bojin căruia îi fusese încredințat. În același timp, în viața sa mai există un alt străin, perceput în mod eronat la polul opus (informatoarea de mare eficiență Eliza, pe nume de cod Elena), numai că în această situație adevărul este dezvăluit abia la final (orice asemenea schimbare de situație ori devoalare treptată a realității sau pur și simplu estomparea acesteia constituie modalități care susțin un scenariu reușit). În concluzie, ”Istoria (...) i-a aruncat un văl peste chip, lăsîndu-l astfel (...) fără putință de acțiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o mașinărie controlată pînă la ultima rotiță de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoștințele și mai ales forța necesară pentru un asemenea control” (p. 161).

În al doilea rând, chestiunea adevărului. Scriitorul de origine bucovineană identifică, plecând de la analiza caracterului Bojin, nu mai puțin de trei tipuri de adevăr, în legătură cu problematica de bază a romanului: 1. Adevărul oficial, căruia îi este permis să fie spus cu voce tare; 2. Adevărul personal, cel din mintea fiecăruia și pe care fiecare e bine să-l țină pentru sine; 3. Un adevăr de un tip mai profund, care scapă atât mentalizării, cât și verbalizării. Într-o societate totalitară, survine, în mod inevitabil, conflictul dintre primele două tipuri de adevăr. Numai că, oricât de îndoctrinat, individul uman simte nevoia unei evadări, nici unul dintre aceste două tipuri de adevăr nefiindu-i suficient. Și Bojin sondează acest al treilea tip de adevăr prin spectacolul de teatru de păpuși. Pe cel educat să respingă religia teatrul îl deschide înspre altceva, conferindu-i o alternativă viabilă la credință.

În al treilea rând, valorificabile îmi apar ideile construirii unui trecut personal fals și cea a folosirii amneziei ca pretext pentru reconfigurarea identității personale în folosul noii lumi și în sensul curgerii noii istorii. Până la un anume punct, ambiguitatea influențelor interpersonale este de bun augur; după cum am spus deja, Bojin are rătăciri mistice, iar Brunul, nu numai că nu merge împotriva curentului, dar devine o marionetă a puterii. Cu toate acestea, spre final, mentorul, prietenul și călăul său, Bojin, declară resemnat că a avut de-a face cu un om special, ”cu un om în mintea căruia îi era (...) imposibil să intre” (p. 385).

Într-un scenariu verosimil, accidentul ar fi putut fi provocat și, cu toate acestea, agonizând între viu și mort, victimă a prezentului, trăind printre străini pe care e făcut să-i considere apropiați, admirat (de către Bojin), trădat (de Eliza), rătăcit, abulic, amnezic, purtând marioneta italiană sub braț, pe care ajunge să o mânuiască, să o asculte și să o uite, Brunul învață atunci când își numără pașii în zăpadă că numărul acestora e ultimul care contează. Și ne învață că a nu mai pleca nu înseamnă  lașitate, ci că ”pînă la urmă nu există altă casă decît aceea pe care o știi. Or, el n-avea de unde să știe alta...”.

 
Dana Tabrea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu