”Când ploaia se va opri” este unul dintre cele mai inspirate
spectacole ale lui Radu Afrim, atât prin implicațiile de ordin ideatic pe care
le comportă - o reinterpretare a legii karmice, fără a face apel la corolarul
acesteia din filosofiile orientale, teoria reîncarnării, integrând simboluri și
teme proprii creștinismului într-un discurs deopotrivă mitic și laicizat, cât
și printr-o neobișnuită juxtapunere a fantasticului și a naturalismului. Avem
de-a face cu un spectacol cu o configurație cinematografică (flash forward,
flashback, flip, cross-cutting, intercutting, voice-over), organizat circular
(confruntarea lui Gabriel cu neașteptata apariție a fiului său, Andrew, pentru
a-l lămuri de ce l-a părăsit de mic),
riguros intercalând șaptesprezece shot-uri
dezvoltate în intervale spațio-temporale diferite și antrenând patru generații
de oameni, surprinși în diverse ipostaze ale vieții lor sau chiar într-un
interesant paralelism al etapelor de vârstă. Preliminar, personajele sunt
expuse în captivitatea a patru spații dreptunghiulare simetrice, construite din
plasă. Abia spre final această captivitate este elucidată ca lege karmică,
păcat transmisibil de la o generație la alta, destin. Un spectacol-puzzle care
ne conduce printr-un tunel al ”vremii neprielnice” (alcoolism, pedofilie,
absența comunicării în cuplu ori între părinți și copii, nevroză, isterie,
moarte violentă) – leit-motivul ploii care pare să nu se mai oprească.
Structura spectacolului respectă ordinea în dezordine a poveștii multiplu fragmentate în scene,
intercalând momente din șapte ani diferiți, între 2039 și 1959: în același mod
în care spectatorul înțelege evenimentele pe măsură ce evoluția scenică se
produce, prezentul și, mai ales, viitorul sunt explicate prin trecut (considerat implacabil, deoarece
nu mai poate fi schimbat). Străină de
creștinismul instituționalizat, concepția de regăsit aici insistă asupra unei
transformări de sine de ordin individual, iar nu colectiv, prin înțelegerea propriului
trecut și a păcatelor strămoșești, dobândite. Ideea centrală, în această ordine
de idei, ar contrazice teza că schimbarea lumii conduce la mântuire, în
favoarea tezei că tocmai schimbarea omului s-ar solda cu edificarea/eliberarea sa.
O asemenea transformare personală radicală se produce nu prin rituri impuse din
exterior, ci printr-o internalizare a funcției ritualice, devenită o mistică de
ordin personal, un nivel al miraculosului la care se poate avea acces în moduri
dezvrăjite, occidentalizate, prin: 1. repetiție - repetarea unui fapt/act
originar, care a avut loc cândva ori repetarea unor replici mai mult sau mai
puțin semnificative, uneori dintre cele mai banale de la fii la genitori și
invers (”It’s the same kind of story/ That seems to come down from long ago”) –
alături de 2. incantație - rolul versurilor cheie din melodii – ”Here comes the
rain again/ Falling on my head like a memory// Here comes the rain again/ Raining
in my head like a tragedy” ori al anumitor replici, dar și 3. răsturnarea
percepției comune asupra timpului și a spațiului – spațiul nu este opac, ci
permite transmutări bizare; instanțele temporale – prezent, trecut, viitor –
sunt convertibile în dimensiuni între care circuitul este deschis. Aproape că
spectacolul conferă intuiții asupra posibilității trecerii prin mai multe
niveluri de existență ori planuri paralele. În același timp, intuiții asupra
faptului că lumea ar funcționa ca o hologramă, fiecare conștiință umană (un
punct oarecare al hologramei) nefiind decât reflectarea întregului univers ori
că, în fond, trecutul, prezentul și viitorul coexistă. În sprijinul unor
asemenea idei, aș aduce cele trei semne
care străbat spațiul imaginar al scenei, restabilind o legătură a tuturor
secvențelor narative: 1. Un pește,
cum nu s-a mai văzut demult în respectivele timpuri, cade în mod miraculos ”din
cer” în Alice Springs, Australia, în anul 2039, unde s-a izolat Gabriel; îl
regăsim într-o altă scenă, la Londra, în anul 1988, când tatăl lui Gabriel (tot
Gabriel) îl aruncă pe podeaua din bucătărie; 2. Pălăria cu care bunicul lui Gabriel (Harry) vine acasă, la Londra, în
anul 1959, deoarece, în mod inexplicabil, o femeie îl urmărise, strigând după
el că o uitase în autobuz; ca și hipnotizat, acesta o preia ca și cum i-ar
aparține și îi mulțumește, fără a înțelege de ce. Aceeași pălărie o regăsim ca
aparținând de drept tatălui vitreg al lui Gabriel (Joe), cu care mama sa, Gabrielle,
se recăsătorise după moartea prematură într-un accident de automobil a tatălui
real al lui Gabriel; 3. Umbrela-baston
cu care mama lui Gabriel vine acasă, în Adelaide, în anul 2013, deși soțul
acesteia (Joe) remarcase că a plecat fără umbrelă în oraș. Și pe care o regăsim
la tatăl lui Gabriel, în Australia, la Coorong, în 1988, când a cunoscut-o pe
Gabrielle la motelul unde lucra.
În permanență, se întrezărește iluzia că posibilul s-ar
putea actualiza într-un altfel de prezent, însă trecutul se dezvăluie treptat, imuabil
și necruțător. Conform acestei logici inexorabile, tot ceea ce îi stă omului în
putință este să-și explice propriul trecut, prin aceasta devenind liber. De-a
lungul spectacolului, regizorul pune în joc mai multe motive simbolico-religioase:
peștele, simbol esențial pentru creștinismul originar; folosirea semnificativă
a cifrei șapte - bunicul lui Gabriel a fost alungat de acasă de soția sa, Beth,
când fiul lor, Gabriel, avea doar șapte ani, iar fratele lui Gabrielle a fost ”luat”
la șapte ani de la malul mării, ceea ce a declanșat tragedia familiei ei, respectiv
sinuciderea părinților unul după celălalt; vinul roșu euharistic prezent în
numeroase scene ale spectacolului; aluzii la sfârșitul lumii prin potop și o abordare
inedită a subiectelor Apocalipsei și a mântuirii. O altfel de cină finală unde
se întâlnesc și morții și viii este reconstruită concluziv. În materie de
decor, peștii din exponate sunt transpuși în geamantane cu care neamurile vin
la masă. Iar Andrew primește, sub forma unor ”mici nimicuri” încărcate de
semnificații și păstrate de tatăl său într-o valijoară, interpretarea
trecutului său. Păcatul de douăzeci de ani al bunicului, care s-a sinucis,
aruncându-se de pe stânci în Australia (motivul morții fratelui lui Gabrielle) a
reprezentat cauza subtilă a accidentului mortal al fiului său. Iar Gabriel,
tatăl lui Andrew, ispășind aceeași karma, își părăsește fără motiv fiul. Până
în momentul când, explicitarea trecutului desăvârșită, ploaia se oprește, iar generațiile reunite pot gusta împreună din
peștele inițial. Legea de neînduplecat a lui Cronos este abolită (în mitologia
romană, Saturn este echivalentului zeului Cronos din mitologia greacă și
semnifică pe tatăl care și-a devorat fiul).
Pentru Andrew nu mai există o ”vale a plângerii”, iar
deschiderea cufărului cu amintiri ale altor lumi/timpuri (vederile bunicului,
volumul lui Diderot al bunicii, scrisorile către Gabriel, papucelul fratelui
pierdut, lemnul primit de Gabrielle de la Gabriel-tatăl, pălăria tatălui
vitreg, urna conținând cenușa tatălui lui Gabriel) are, în mod paradoxal,
efectul invers celui așteptat. Reactualizarea (rememorarea trecutului)
echivalează cu o clarificare de sine și cu o eliberare de legea păcatului
strămoșesc. ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” poate că nu-i pentru
regizorul Radu Afrim decât o altă metaforă pentru cel ce-a călătorit în
propriul trecut și care, nu numai că nu s-a pierdut în acest voiaj, ci, mai
curând, s-a regăsit pe sine, împreună cu răspunsurile la întrebările: ”de ce?”,
”cine sunt eu?”, ”care este locul meu în lume?”.
(Când ploaia se va opri, de Andrew
Bovell, regia: Radu Afrim, Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești, premiera: 21
septembrie 2013, distribuția: Ionut Visan, Clara Flores, Cristian Popa,
Florentina Nastase, Oxana Moravec, Ioan Coman, Mihaela Popa, Karl Baker, Alin
Teglas, scenografia: Vanda Sturdza).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/09/memorie-si-edificare-crestinism-si.html
* foto credits: Radu Afrim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu