Teatru viu la Teatru Fix

Peisajul teatral actual oferă o varietate spectacologică reală (teatru clasic sau contemporan, regizat la rigoare sau concurând filmul prin efecte speciale și tehnică multimedia, bazat pe replică scenică, până la revenirea la spectacolul-lectură propriu-zis ori centrat pe imagine scenică și/sau mișcare scenică, teatru pentru teatru sau teatru social, bazat pe realități socio-politice inevitabile, teatru care delimitează net scena de spectator sau teatru interactiv etc.) care poate da de furcă analiștilor publicului-țintă, în serviciul producătorilor posibil interesați cărui tip de spectator se adresează și ce șanse de reușită are tipul de spectacol propus pentru o scenă anume. Atunci când Teatru Fix din Iași, în parteneriat cu Social Act Theatre din Galați, montează în premieră spectacolul Dreaming Romania (29 septembrie 2013), optează pentru o variantă de teatru social, actual prin mesaj și mizanscenă, în același timp experimental și interactiv. Co-regia este semnată: Radu-Andrei Horghidan și Mihai Pintilei. Distribuția este asigurată de un grup de tineri actori, care joacă roluri multiple și o fac de minune, în virtutea unui spirit de echipă excelent insuflat de organizatori și derivat din colaborarea dintre ei: Adrian Marele, Claudia Chiras, Ancuta Gutui, Alex Iurașcu, Bogdan Cantauz, Roxana Durneac, Alexandra Gîtlan, Mihai Pintilei, Delia Neagu, Alin Ștefan Prodan, Ana Scarlat, Știan Claudiu.

Dincolo de faptul că spectacolul ia ca punct de plecare realitatea socio-politică imediată (manifestațiile în stradă pentru anularea proiectului de expoatare auriferă de la Roșia Montana, contra sau pro eutanasierii câinilor comunitari, pentru un serviciu medical eficient, împotriva Guvernului etc.), tipul de spectator vizat este unul care demult nu s-a mai distrat la teatru. ”Cel de-al patrulea perete” întreține iluzia, masca și superficialitatea unei seriozități de partea spectatorului ”țapăn, drept, cu schiptru-n mână, [și care pare că] șede-n perine de puf” [scaunul comod, cel mai adesea tapițat în roșu al sălilor de teatru de repertoriu]. Iată că, spre surprinderea acestui tip de spectator, el nu numai ca este dirijat fără preaviz din barul-antecameră de la Teatru Fix și atras de actori cu portavoce în spațiul de joc unde se trezește în plină demonstrație, dar nu este nici lăsat să se așeze comod pe scaune: inițial este incitat să-și pledeze cauzele la miting, după care i se dă iluzia că spectacolul a început, pentru ca, o nouă răsturnare de situație, să-l facă nevoit să se deplaseze din nou cu tot cu scaunul mobil. În cele din urmă, este restabilită convenția teatrală, iar publicul mutat de ici colo își ocupă locurile.

Spectacolul efectiv se compune din mai multe momente care au în vedere, fiecare, câte o instituție deficitară a sistemului socio-politic actual: sistemul medical românesc de stat, învățământul public din România, poliția, biserica. În același timp, sunt avute în vedere neglijența în serviciu, corupția, violența autorităților, uzurparea de bunuri imobile în manieră comică, pe parcursul a patru incidente – din spital, dintr-un liceu, de la o petrecere studențească, continuându-se la o secție de poliție și  problema locuinței familiei Vifor, prezentate sub forma unor emisiuni de televiziune, în special de știri, dar și prin parodierea unei emisiuni melodramatice (proiectate pe un panou de fundal): momentele ”Ori la bal, ori la spital”, ”Liceu, dulce liceu”, ”Actele la control”, ”Jurnal în familie”. Interesul spectatorului este menținut viu  prin treceri bruște de la o scenă la alta, prin joc actoricesc surprinzător de reușit, prin răsturnări de situație și evenimente cu final neașteptat, chiar și prin unele tehnici regizorale (flashlight, slow motion) sau prin utilizarea unei cromatici intense, animate, în ceea ce privește reflectoarele (roșu, albastru, verde etc.). Nu în ultimul rând, spectatorii chiar participă la petrecerea studențească, fiind invitați pe ringul de dans și serviți cu bere blondă; interactivitatea cu publicul este una fericită. Dacă prezentatorul TV (Mihai Pintilei) ar fi reușit să-și păstreze privirea înspre spectator (în ciuda statisticilor de care textul abundă), lucrurile ar fi devenit perfectibile.

Într-un tur de forță actoricesc și coregrafic, cele patru momente de bază ale spectacolului sunt reluate, din perspectiva utopiei anunțate de PPLM (Partidul pentru o Lume Minunată): serviciile medicale sunt excelente, elevii iau toți bacalaureatul cu brio, relația tinerilor cu poliția este hilar de camaraderească, iar familia cu probleme ajunge să-și expună o viață de vis. Însă de-acum familiarele știri de la TVC schimbă din nou statisticile: promisiunile nu au fost împlinite 100%. În spatele utopiei se ascunde, de fapt, o distopie (în această a doua parte a spectacolului, protagoniștii au îmbrăcat tricouri albe pe care e înscris cu litere roșii PPLM), ale cărei date le trăim cu toții în prezent. Spectacolul acesta e romanul viu al vieților noastre, iar cifrele din statisticile urmărite nu sunt decât aleatorii, putând fi aduse la zi. Dreaming Romania nu e un vis, e un coșmar viu, o realitate: medicii emigrează în străinătate, din ce în ce mai puțini elevi dau bacalaureautul (și tot mai puțini îl iau), facultățile vor avea din ce în ce mai puțini studenți, pentru că tinerii pleacă în străinătate - deoarece această țară nu le asigură niciun fel de viitor. Ne întâlnim zi de zi cu situații dificile care implică instituțiile socio-politice și, pentru că nu e loc de melodramă decât la ”Jurnal în familie”, ne permitem să savurăm o bere și să ne distrăm la un show de nota 10. Însă: ”Nu aplaudați, se aud voci la final de performance, ieșiți în stradă și demonstrați!”.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2013/10/teatru-viu-la-teatru-fix.html