În diversitatea
tipurilor de spectacol cu impact deosebit asupra publicului (teatru-dans,
teatru filmic, teatru socio-politic, performance-uri interactive),
spectacolul-lectură devine din ce în ce mai prezent în programele teatrelor
racordate la cerințele actuale (spre exemplu, Teatrul Odeon din București) ori pe afișele festivalurilor cu aceleași
pretenții (de exemplu, Undercloud).
Nu este mai puțin cazul Festivalului
Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul
Luceafărul din Iași (5-11 octombrie), unde s-au prezentat cu exactitate patru
spectacole-lectură: ”Unu+Unu” (scenariu și regie Lucian Dan Teodorovici),
”Străini cu abilități extraordinare” (scenariu: Saviana Stănescu, regie: Ion Ciubotaru),
”Prima dată” (scenariu: Michal Walczak, regie: Ion Ciubotaru) și ”Soldata lu’
buni” (scenariu: Mihaela Michailov, regie: Ion Ciubotaru). Dintre acestea,
majoritatea sunt premiere absolute, bazându-se pe texte aflate la prima (video)-audiție (excepție facând textul
polonezului Michal Walczak ”Prima dată”, care a fost montat de Radu
Dragomirescu în București).
Prin ceea ce FITPT
a oferit publicului ieșean, în cadrul intim din librăria Cărturești Palas, s-au
dovedit câteva lucruri: Teatrul Luceafărul este mai mult decât apt să facă
lucruri extraordinare nu numai pentru
copii, ci și pentru tineri sau adulți; actorii Teatrului Luceafărul, deși în
cea mai mare parte deghizați prin machiaj și ascunși sub costumele menite să
fascineze minți de copil, pot susține mai mult decât decent roluri de teatru în
piese pentru cei mari; Teatrul Luceafărul s-a dovedit capabil să ofere
spectacole de ”teatru mare”. Acest ultim aspect constituie o concluzie ceva mai
generală, cu privire la întreg Festivalul, luând în considerare nu doar
spectacolele-lectură, ci, în primul rând, spectacolele de nișă invitate, a
căror evoluție a interesat atât prin calitatea acestora, cât și prin condițiile
tehnice care au făcut posibilă desfășurarea scenică. În al doilea rând, am în
vedere și premiera Teatrului Luceafărul din deschiderea ediției de anul acesta,
”Prințul fericit”, după Oscar Wilde, purtând parcă însemnele unei montări după
Shakespeare (regia: Radu Nica), cu soluții regizorale interactive, viabile,
uneori atractiv-copilărești (rubinul din inel – un trandafir, folosirea
povestitorilor interschimbabili, globul argintiu/auriu), alteori moderne,
nonconformiste (aspiratoarele de frunze pentru a marca schimbarea de anotimp
sau safirele - ochii prințului - o lentilă-lanternă și un dispozitiv
caleidoscopic nefolosit, toate având rolul creării unei detașări dramatice), cu
o scenografie demnă de ”Visul unei nopți de vară” – de exemplu, decorul viu,
folosirea frunzelor naturale (Ioana Popescu), cu o coregrafie actuală,
impecabilă, având și funcția de a lega scenele între ele – printre altele, human puppetry dance (Florin Fieroiu),
cu o distribuție constituită din actori tineri, aflați la începutul acumulării
experiențelor scenice de tot felul, al căror stil este în formare, al căror
potențial vizibil se va actualiza, după caz, și în măsura în care li se vor
acorda cât mai multe șanse de a se realiza prin rol și spectacol (Dumitru
Georgescu, Alex Iurașcu, George Cocoș ș.a.m.d), dar cu final neizbutit
(minirecitalul din finalul poveștii, spre clarificare, care îmi dă senzația
de mimesis al unui no ending movie - care nu-i decât un sharp ending).
Revenind, modalitățile regizorale de realizare
a unui spectacol-lectură pot fi foarte diferite (uneori depind, alteori nu de
tipul de scenariu care stă la baza acestora) și acest lucru a reieșit din
reprezentațiile de la Cărturești din cadrul FITPT. Mai întâi, scriitorul și
regizorul Lucian Dan Teodorovici vine cu o comedie complicată (un text nuanțat,
cu profunzime de replică – are și filosofie și ceva poezie, de un umor rafinat,
în special mizând pe comicul de limbaj și jocuri de cuvinte iscusite).
Scenariul este actual în special prin tema manipulării exercitate de
mass-media, reușește să creeze suspans în privința finalului și se citește pe
nerăsuflate. Între conflictele interioare ale protagonistului (potențialul
sinucigaș) și comedia care domină dramaturgic se instalează un paradox (de
altfel, chiar punctul forte al întregului script).
Plecând de la acest paradox, interpretarea lui Sorin Cimbru încearcă să puncteze (nu întotdeauna
suficient de convingător) anumite treceri de nivel dinspre dramă aproape
viscerală (râs nervos) înspre comic și din nou înspre momentele grave ale
personajului (în general, asistăm, la o abordare lejeră a rolului încredințat).
Este, de asemenea, de bun augur faptul că distribuția este formată exclusiv din
actori tineri (Andreea Spătaru, Adrian Marele, Delu Lucaci, Victor Bitiușcă,
Alexandru Petrila, Theodor Ivan), al căror joc este, însă, inegal și în unele
situații anticipabil. Regizoral, economia de mijloace (mapa cu textul actorilor
primește utilizări multiple, e și cameră de filmat și altele), folosirea unui
povestitor scenic pentru didascalii, lentoarea cu care acestea sunt executate
de actori post dictum, spontaneitatea
și improvizația, decorul mai mult sugerat (diferit de indicațiile scenice,
stâlpii-scaune) sunt doar câteva dintre elementele care fac deliciul acestui
spectacol-lectură ușor neconvențional (deoarece actorii și-au făcut temele în
ceea ce privește textul, care a fost nu doar citit în prealabil, ci și
învățat). Ideatic, perspectivismul speculat (”Lumea e suma perspectivelor
noastre: unu+unu+...”), care l-a cam lăsat nedumerit pe interpretul rolului
principal (și nu numai) este raportat la tema sensului vieții în două moduri
diferite: 1. Lumea e o sumă de perspective individuale unice și dacă cineva se
sinucide/dispare etc., lumea - așa cum era - dispare și ea, ”lumea se schimbă” – solipsism în forma laxă
a perspectivismului realist; 2. Privită ”de sus”/în ansamblu, fie lumea și o
sumă de perspective individuale unice și de neînlocuit, aceasta ”arată exact la
fel”. De la o oarecare distanță, chiar scăzând un unu din ”unu plus unu”, acest
lucru poate trece neobservat (egoism uman). Și atunci întrebarea de ordin
poetic - Care mai poate fi astăzi suma lui ”unu plus unu”? - rămâne deschisă.
În al doilea rând,
spectacolele-lectură regizate de Ion Ciubotaru sunt diferit realizate, în
sensul că în ”Străini cu abilități extraordinare” el mizează pe mijloace
scenice și costumație împrumutate din teatrul pentru copii, dar și pe
interpretare actoricească subsumată esteticii expresiei (Ionela Arvinte,
Mariana Teleman, Paul Sobolevschi, Adrian Zavloschi), în timp ce în ”Prima
dată” ori în ”Soldata lu’ buni” prima miză cade, punând accent pe actor
(Cristina Anca Ciubotaru, Ion Agachi etc.) și pe text. Tema emigrării abordată
de Saviana Stănescu este destul de actuală, iar spectacolul aduce în discuție
posibilitatea unei montări la Iași. În ceea ce privește textul deja pus în
scenă al lui Michal Walczak, spectacolul-lectură vibrează prin intersectarea
celor două cupluri de interpreți ai acelorași roluri, atât de divergent
polarizate (cei doi actori mai sus menționați sunt amuzanți și dau savoare
textului lecturat și, în același timp, mimat, ceilalți doi mult mai puțin
reușesc acest lucru). Monologul scris de Mihaela Michailov prefigurează o
montare de sală studio și introduce un text profund, solid prin problematică și
interogații asumate.
Scopul abordării
spectacolului-lectură ca gen teatral în cadrul FITPT pare a fi în special acela
de a familiariza publicul cu texte contemporane valoroase, atrăgând atenția
asupra acestora și prefigurând ulterioare mizanscene. Dar acestea sunt mai mult
sau mai puțin vizibile. Nu-mi e la îndemână să-mi imaginez ce va face mai
departe Lucian Dan Teodorovici cu textul său, deși chiar și acum avem de-a face
cu o reprezentație-lectură, mai mult decât cu ceea ce ne-am obișnuit să numim
spectacol-lectură. În timp ce textele regizate de Ion Ciubotaru par convertibile
în show-uri pentru copii sau, odată
supuse audierii (chiar și vizionării, în special scenariul Savianei Stănescu),
pot fi revendicate pentru spectacole de ”scenă mare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu