Alexandru Dabija și-a manifestat predilecția pentru sensurile alegorice ale poveștilor lui Creangă, exprimate însă cât se poate de neaoș, recuperând tradiția bucovineană, fie că ne referim la delicii culinare specifice, la superstiții ori ritualuri. Astfel că poveștile sunt resemnificate într-un registru matur, în același timp ludic și extravagant. Două dintre producții sunt realizate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (2007, 2013), alte două la Teatrul Act din București (2011, 2012). Primele două (OO!, după ”Punguța cu doi bani” și O...ladă, după ”Fata babei și fata moșneagului” atrag mai curând atenția prin recuzită regizorală, celelalte două prin interpretare - vigoare (Marcel Iureș în Absolut!, după ”Ivan Turbincă”), rafinament și virtuozitate (Emilia Dobrin în Capra cu trei iezi. Studiu gastronomic) sau dezinvoltură (Andi Vasluianu în Capra cu trei iezi...).
În cadrul FITPT 2013, pe scena Teatrului
Luceafărul din Iași a putut fi vizionată montarea recentă a lui Alexandru
Dabija după poveștile lui Ion Creangă, Capra
cu trei iezi..., în stilul inconfundabil al regizorului: decor cu accente
bucovinene; replici piperate; convertirea actorilor la discurs - o veritabilă incursiune
în gastronomia moldavă, mascând subiecte serioase sub multipla exploatare în
registru comic; intuirea finalului modificat pentru a menține leit-motivul
ospățului - răzbunarea caprei prin otrăvirea
lupului hulpav - încă de la început ori pe parcurs, prin punctarea anumitor
cuvinte, prin tăceri cu miez ori pur și simplu prin includerea în meniu a
colivei; resimțirea unul elevatio la
fine de spectacol excelent jucat, de o eleganță aparte, reactualizând în tușe
moderne și adulte o poveste arhicunoscută, dar pe care am uitat-o și evocând o
întreagă mitologie, ascunsă sub aparentul relaș dramatic practicat de Dabija. În
cheie simbolică, raiul și iadul sunt complementare, ca două triunghiuri unite
printr-o bază comună (așa cum își imagina Vasile Lovinescu, excelent interpret
al poveștilor lui Creangă din perspectivă alegorică). De aceea, nu întâmplător
lupul (reprezentant al maleficului) este ”cumătrul” caprei și, mergând mai
departe, în viziunea lui Dabija, capra se folosește ea însăși de mijloace diabolice.
Cuplul capră-lup poate fi resemnificat prin Amaltheea (doica lui Zeus) – Cronos
(cei doi iezi mai mari apar în spectacol - Cronos își înghițea fiii de teama de
a nu fi detronat, dar îi vărsa, dăruindu-i din nou lumii). Un festin cu semnificație
euharistică invită publicul să participe la degustarea colivei - ritualul de renaștere
a lupului (figură mitologică antitetică, necesar în economia universului). Insistând
pe ritualul gastronomic - regenerare prin îngurgitare, Dabija nu face decât să
recupereze sensul eschatologic al basmului, a
cărui temă nu e răzbunarea, ci moartea și renașterea.
În același timp, scena
Festivalului a găzduit premiera
spectacolului O...ladă (11 octombrie),
o producție a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, diferită în comparație cu
precedenta ca mizanscenă (păstrând însă simbolismul euharistic al artei
culinare – dovezile fetelor față de Sfânta Duminică și tema transfigurării) și
venind în continuarea lui OO! (ca
punct de plecare - priveghiul moșului din ”Punguța cu doi bani”, care-a murit
bogat și norocos și a lăsat întreaga avere babei celei rele). Mitologic, cele
două povești recontextualizate la TT se completează reciproc, în ambele fiind
vorba de cuplul primordial - moșul și baba sau Purusha - Prakriti, care dă
seama de nivelul de evoluție al planului de existență actual(izat). Armonia sau
dizarmonia din relația moșului cu baba reflectă nivelul de conștiință al
semenilor, starea spirituală a planului de existență în care ne situăm. Copiii
lor (fata babei și fata moșneagului) subliniază posibilitățile prin care cei
doi ”tutori” ai omenirii intervin în lume (dizolvare – reîntregire/reînviere).
Regizoral, O...ladă
se apropie cumva de retorica afrimiană deși tipul de imagine pusă în joc e
complet diferită (o estetică a derizoriului, grotescului, burlescului, cu
inserții de song și travesti), aparent lipsind gravitatea, ludic prin
excelență, cu subtext pontos, impudic, dar nu licențios, după un text semnat de
Gențiana Ionescu și folosind melodiile Adei Milea pentru a construi legătura
dintre scene și a menține viu firul poveștii întrețesute intertextual,
trimițând în mod repetat la OO!. În
fapt, se întrepătrund două scenarii: povestea lui Creangă și rescrierea
acesteia – paratextul constituit din versurile melodiilor Adei Milea. Spațiul
de joc este riguros organizat, cu simetrii scenice (două măsuțe mici de lemn cu
un picior sprijinit în trei ramificații, câte o lumânare aprinsă într-o cană pe
fiecare dintre măsuțe etc.). Caracterele nu sunt individualizate decât poate
când vorbim de personaje principale și uneori nici măcar atunci (personalitatea
fiecărei babe este reductibilă la o unică trăsătură morală – baba spurcată la
gură, baba călare pe mort, baba evlavioasă ș.a.m.d), în schimb se tușează (în
unele momente chiar se improvizează cu efect pentru public) și se accentuează
anumite discrepanțe, cum ar fi cea dintre unisonul babelor și fata babei, rodul
unei împerecheri demoniace anterioare, tânăra punk, cu bluză de trening mov, o notă
explozivă față de ”corul” babelor, Mirela - Ingrid Robu, nonconformistă, o pată
de culoare aruncată ca un ”țipăt” pe o pictură sumbră a îndoliatelor și dând
dovadă de multă stăpânire de sine pe scenă; sau discordanța dintre fata babei și
fata moșneagului, fruct al unei căsătorii anterioare mai aproape de adevăr a
moșului, care nu va ajunge la prezență efectiv decât după găsirea locului
magic, situat în afara devenirii, Anișoara, o albă sânziană, dar cu galoși
negri, peste măsura ei – Alexandra Suciu, achitându-se meritoriu de un rol
non-compozițional. De reținut că cele două actrițe interpretează în același
timp alte două roluri, de data aceasta secundare, dar de compoziție și destul
de dificile din acest motiv (baba cu poșetuță, respectiv baba cocoșată).
Pe lângă
expresivitatea deosebită a actorilor, valorificată atât în scene de grup, cât
și individual (Cezar Antal, Nora Covali, Rareș Pîrlog, Ecaterina Hâțu, Victor
Giurescu, Dragoș Ionescu etc.), umorul își descoperă sursele din reactualizarea
superstițiilor și a ritualurilor de înmormântare. Dintre acestea, aș evidenția
doar câteva mai picante: dacă pui mâna pe mort ai noroc, daca treci pe sub mort
ajungi strigoi, dacă nu se acoperă oglinzile sufletul mortului rămâne în casă,
dacă te uiți în oglindă în casă la un mort vei muri, dacă strănuți la capul
mortului riști să-și pierzi sufletul, dacă măsori mortul cu o sfoară și o
atârni de grindă aduci norocul în casă etc. În permanență, este în joc sufletul
omului, norocul, fericirea, diferența dintre ce înseamnă a fi mort sau viu. Or,
în actualul spectacol regizorul amendează tocmai defectele umane (lăcomia, egoismul,
invidia, curiozitatea nepotrivită, bârfa, prejudecățile, ignoranța, răutatea),
care distrug sufletul omului (semnificative pentru deriva actualei lumi). În
profunzime, e vorba de o călătorie inițiatică, de probele inerente acesteia și
de un ”gest răscumpărător” de lume. În urma acestei inițieri (urmată de un
contraexemplu – fata babei), lumea se va împărți în două tabere opuse
(spiritual – nespiritual/solar – demonic/ viu-mort). Atributele viului nu sunt
buna respirație, vorba multă (”exist deci...vorbesc”), faptele săvârșite în
absența capacității de planificare (”exist...deci gândesc” – ca inversare
parodică a cartezianului ”cogito ergo sum”) ori particularitățile deficitare
deja numite. Dimpotrivă, umanitatea din om presupune liber arbitru, aptitudinea
de a alege în cunoștință de cauză, de a ști ceea ce vrei (lada care ascunde o
comoară sau un sicriu/ inițiatul citește dincolo de aparențe și alege corect
”Chivotul Alianței”, iar nu ”Cutia Pandorei”).
Deși tratat cu
mijloacele comicului, mesajul deghizat la nivel metatextual, poate fi decriptat
printr-o analiză atentă a intertextului. În această ordine de idei, dincolo de
simbolismul de adâncime, universul conturat de Dabija este unul cel puțin
balcanic, cu accente specifice Estului Europei, depășind în situația de față spațiul bucovinean revizitat
adeseori cu vădită plăcere de către regizor. Se face astfel trecerea înspre un
cadru încă nedefinibil, dar care începe să reconfigureze, poate, o ușoară
schimbare de accent, mai ales că regizorul tocmai a avut o nouă premieră pe dramatizarea
lui Mikhail Bulgakov după romanul Suflete
moarte de Nikolai Vasilievich Gogol (la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești).
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.ro/2013/10/universul-ludic-al-lui-dabija-si.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu