Gianina Cărbunariu s-a lansat deja în Occident prin teatrul documentar pe
care îl practică, cercetând prin spectacolele sale trecutul recent al românilor
(comunismul, acțiunile fostei Securități, colaboraționismul, dizidența) și, implicit, problema traumei. Lucian Dan
Teodorovici, atras de teme similare, pare înclinat înspre ceea ce numesc un teatru-document, i.e. temeinic informat
- de la cum se desfășura o vizită de lucru a Conducătorului (+ nevroza provocată de așteptarea ”evenimentului”) și până la
bancurile savuroase împotriva sistemului. De asemenea, un document scenic serios
argumentat - opțiunile de scenariu, jongleriile cu tehnici regizorale de film
ale anilor `60, modul în care secvențele sunt conduse și ordonate prin
flashback sunt justificabile - și atent (poate uneori excesiv de precaut) construit
ca spectacol. Dacă teatrul documentar este dramatic, dar bazat pe realitatea
fluctuantă a mărturiilor istorice, teatrul-document mizează în mai mare măsură
pe obiectivitatea istorică și pe veridicitatea personajelor. În primul caz,
scenografia este actuală, frizând uneori bizareria, în cel de-al doilea –
realistă, minimală (a nu se citi minimalistă!).
Cea mai recentă premieră a lui Teodorovici, o adaptatare, este amprentată ca
stil, dar nu în totalitate confiscând romanul de la care pleacă, dat fiind tema
anunțată: nostalgia comunismului astăzi în rândul românilor. Remarc
deschiderea: în intenție, s-a dorit o critică a respectivei nostalgii, în fapt,
nu e decât un pariu între o supraviețuitoare a vechiului regim, o nostalgică,
și un tânăr scriitor cuprins de frenezia de a critica trecutul pe care îl
evaluează negativ (trist, rău/toxic, viață
grea, duplicitară etc.). Pariul este, poate, de tip pascalian, numai că, în loc
de Dumnezeu, vom avea trecutul recent al românilor: renunță la toate
informațiile nocive legate de trecut (despre amintiri personale nu poate fi
vorba, la revoluție tânărul scriitor avea zece ani) și vei avea totul – un
subiect despre care să scrii un roman estetic valabil (a idealiza trecutul
înseamnă a lăsa în urmă orice traumă, cum ar fi cea a dispariției tatălui
protagonistei-povestitor). În caz contrar, dacă vei paria pe insolvența
trecutului și pe traumă, te vei alege cu o serie de judecăți de valoare
obiective, dar insuficiente. Din perspectiva Emiliei (o voce duioasă în scenele
din prezent, o alta entuziastă, uneori nedumerită, în redarea celor din trecut
– Pușa Darie/Andreea Spătaru), pariul este câștigat, nu atât când tânărul va
reuși să înțeleagă micile bucurii care au schimbat subiectiv istoria mare
pentru un suflet de om, cât, mai ales, când se va înțelege că: Nici atunci - ca și acum, pretutindeni
și oricând - nu era numai rău sau numai bine...
Scriitorul Teodorovici exploatează metafora atelierului, simbol pentru oaza
în care bunele și relele interrelaționează, fără a contamina micile bucurii,
chiar dacă furate și trăite pe ascuns (Paștele pe furiș, vopsitul paturilor,
aruncatul ”țintelor” în portretul centrat și omniprezent). La care se adaugă o
sumedenie de alte detalii despre viața povestitoarei în timpul comunismului,
dovedind încă o dată buna documentare (o sticlă de Pepsi, un Kent, o masă la restaurant
pe care și-o permitea în fiecare duminică etc.). Ca și problemă de conținut,
marfa se găsea numai prin intervenții și cunoștințe, nicio consolare în faptul
că puterea de cumpărare a banului era mai mare. În acest moment, practica
anulează alegoria pariului: preferați un buzunar prin care șuieră vântul și o
vitrină apetisantă sau un ban decent și un magazin cu rafturile goale (și
depozitele pline doar pentru unii)? O dilemă fără ieșire, se pare...
Revenind la chestiuni de ordin tehnic, constat că regizorul LDT și-a ales o
echipă constantă de actori tineri (Adrian Marele se bazează pe naturalețe,
vervă și elan; lui Sorin Cimbru îi reușește un rol de compoziție, dar cam
static și uniform; Andreea Spătaru nu e suficient pusă în valoare; Delu Lucaci
”rezistă”, în sfârșit, la ”scenă mare”, Cosmin Panaite e remarcabil abia la
final), la care se adaugă actorii consacrați (Pușa Darie e neasemuit de
îmblânzită; Dumitru Năstrușnicu, dinamic, prezent
pe deplin în rol – în plus, prin gesturi aparent minore, acel du-te vino, construiește un moment de tensiune, cel al
Revoluției, poate singurul susținut energetic din întreg spectacolul; Viorel
Vârlan se achită în mod onorabil de partitura încredințată). Regizorul și-a
conturat chiar și un stil propriu – este urmărit
de cross-cutting și de voice-over. Acțiune simultană în două
planuri (scenic-extrascenic), voce în spațiul extrascenic, în timp ce pe scenă
se mimează sau voce simulată. Remarc alternanța și suprapunerea planurilor printr-o
atentă dozare a luminilor. Scenele sunt interconectate corect printr-o convingătoare
sincronizare a luminilor, spectacolul e fluid. Apelează chiar și la mijloace de
succes astăzi (actorii iau loc pe scaune între spectatori, fondul sonor
lipsește, pentru ca, după caz, sunetul uneltelor, vocea umană și, mai mult
decât orice, tăcerea să devină sugestivă. De aici, poate, absența
microfoanelor, un defect tehnic reconvertindu-se într-o virtute, ca mesaj:
ce-ar fi să reînvățăm să șoptim, în loc să urlăm (la TV, în Parlament, între
noi...)?
În plus, folosește pauze semnificative, filmice (mă mir că spectatorii nu
au avut suficient simț al spectacolului încât să nu aplaude de vreo patru ori înainte
de finalul propriu-zis). Mai mult, dacă cei doi interlocutori (nostalgica și
scriitorul în devenire) erau povestitorul trecutului, respectiv martorul
indirect, spațiul scenic împărțindu-se între trecut (atelierul) și prezent
(întâlnirile și discuțiile dintre protagoniști) – la final, lucrurile se
inversează: de pe scenă, într-o imagine statică, trecutul (de pe scenă, membrii
atelierului) privește în ochi prezentul și devine, la rândul său, spectator al
celor doi situați în primul rând, central, pe scaune. În acest punct, la limita
dintre orizontul prezentului și cel al trecutului, se constituie sensul: nimeni
(și, implicit, toți) nu a (am) câștigat pariul.
Să scriem, fiecare, cartea despre trecut, dar, mai ales, să fim
mărturisitorii onești ai propriului trecut (bufonul atelierului nu era decât un
informator, colega inocentă a nostalgicei a fost absorbită de capitalism, șeful
care-i scotea mereu din bucluc a emigrat, secretarul de partid și-a schimbat
pălăria din vechea în noua nomenclatură). Tu
ce îți (mai) amintești? Tu ce ai de spus despre cum a fost atunci? Acest
spectacol nu-i decât unul dintre documentele posibile, dar, pentru a răspunde
unor asemenea întrebări, recomand să fie consultat, atât de tineri, cât și de
cei care își amintesc (ba chiar și de cei ce-au uitat) perioada comunistă.
(S/u/înt o babă comunistă, Ateneul
Tătărași, premiera: 6 decembrie, scenariul și regia Lucian Dan Teodorovici, o
dramatizare liberă după romanul omonim al lui Dan Lungu, distribuția: Pușa
Darie, Dumitru Năstrușnicu, Adrian Marele, Sorin Cimbru, Cosmin Panaite, Delu
Lucaci, Andreea Spătaru, Viorel Vârlan, scenografia: Titus Ivan)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu