sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Damen Tango


Din cultura mea generală, ”damen tango”  e acel tip de tango când femeia invită bărbatul la dans. Nu e cazul de explicație pentru titlul piesei autoarei școlite la Moscova, Valentina Aslanova, pentru care intriga e constituită dintr-o permanentă anticipare a finalului. Acest lucru este valorificat la maxim de regizorul Vitalie Lupașcu, într-un spectacol de scenă studio. Ai putea avea impresia, pe parcursul întregii montări, printre rememorări, picanterii de replică și etalări de joc actoricesc, că nu-i decât, asemeni vieții umane, o așteptare a ceva ce nu ar mai avea sorți să se producă. Dimpotrivă, tangoul de final are loc și nu e, așa cum ne învață dicționarele, un dans în care invitația vine din partea doamnei, ci unul între două persoane de sex feminin.

Pentru Mihaela Arsenescu Werner, acest rol e un soi de ”cântec de lebădă” actoricesc, mai ales că interpretează zvâcnirile unei artiste la apusul carierei. La polul opus, pentru Bianca Ioan ar putea constitui o pistă de lansare pe scena oficioasă (servitoarea doamnei și viitoare parteneră de dans într-un concurs propus pe neașteptate) . Tânăra, câștigătoare în anul 2011 a două premii importante la Galele Hop, ”Premiul Timică” și ”Premiul publicului”, se dovedește extrem de populară, de un comic debordant și suculent, aptă de improvizație într-un grad ridicat, de invidiat; ar putea deveni, dacă i s-ar acorda șansa, genul de actriță pentru care nu personajul împrumută din temperamentul actorului, ci, mai mult, personalitatea actorului devine ea însăși personaj. Cât despre Daniel Busuioc, acesta interpretează pentru public, punând în joc șarmul scenic ce-l caracterizează, cu precizarea că riscă să devină repetitiv, de la un rol la altul, ceea ce n-ar părea, totuși, să fie cazul de data aceasta. Îmi aduce aminte prin trucurile realizate cu vocea de un banc despre șerpi, când povestitorul trebuia să introducă mereu câte un sâsâit, pentru  a construi poanta. La fel, poate, și-n cazul lui Daniel Busuioc, de această dată, peltic din cauza castorilor (joacă rolul unui profesor doctor, cercetător pasionat de rozătoarele cafenii). Spectacolul ar fi avut de câștigat dacă Daniel Busuioc ar fi interpretat dublu rol, el cumva comasând partitura profesorului/chiriaș și pe cea a Domnului Boucher (bărbatul care sătură mâna femeilor ca o meduză și aduce în dar bomboane de ciocolată); în acest sens, s-ar fi putut realiza o detașare de text, cu atât mai mult cu cât se fac pași în direcția menționată, actorul renunțând uneori, fără justificare, la accentul peltic și aducând daruri constând în ciocolată. În general, orice detașare de text ori recreare a acestuia e de dorit, iar rolurile multiple sunt întotdeauna de apreciat, de aceea aș recomanda revederea acestor aspecte.

Regizoral, la nivel interpretativ, spectacolul nu pune mari probleme deoarece Mihaela Arsenescu Werner știe să-și câștige audiența, chiar prin tonul patetic, nu mai spun în ce măsură prin cel hazliu, în timp ce Bianca Ioan și Daniel Busuioc ocupă, inevitabil, registrul comediei; estetic, se jonglează, volens nolens, și cu ridicolul ori melodrama. Scenografia, dincolo de elementele realiste inevitabile (o canapea, o lampă, o jucărie mare de pluș pentru repetiții ș. a.), inovează prin două draperii transparente de voal laterale (una roșie, alta albastră), în fundal, care lasă la vedere, în mod intenționat, ventilatoarele negre din spate, cu rolul de a crea efectele speciale pentru momentul dansului de final. Se încearcă o apropiere a scenei de public, Daniel Busuioc împarte bomboane de pom (premiera a avut loc înainte de Sărbători) și se așează pe scări, pentru a viziona scena de final/ tangoul (scenariul este respectat de regizor hazardant de mult). Tot la efecte speciale, putem reține folosirea proiecției (un simulacru de fereastră, de unde se văd acoperișurile caselor din Paris, o imagine destul de statică, dar devine interesant că e folosită și ca aparat video ori TV/ sunt derulate lecții de tango etc.). În același timp, nota avangardistă pe care o primește costumația personajelor (șosetele verzi ale profesorului, adidașii albi, în stilul anilor 90 cu benzi mov ai servitoarei, în timp ce restul ținutei, în ambele situații, e una conformistă), dar și prestația cu excese actoricești de bun augur a Biancăi Ioan, ar putea conta în rândul aspectelor care conferă o atmosferă aparte spectacolului. Perdeaua de beculețe, însă, deja intens fumată în spațiul teatral ieșean, dat fiind și momentul premierei, nu mai primește nici un plus critic. Ce rol o fi având drapelul național (rezultând dacă pui cap la cap cele două perdele de voal și draperia galben-muștărie)?


(Damen Tango, de Valentina Aslanova, regia Vitalie Lupașcu, distribuția: Mihaela Arsenescu Werner/ Madeleine Verdurin, Daniel Busuioc/ Jean Foucher, Bianca Ioan/Simone, scenografia: Rodica Arghir, coregrafia: Ligia-Delia Grozdan, premiera – 13 decembrie 2013, Sala Studio, TNI)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu