Scriitorul și
pedagogul evreu, de origine polonă, Jozef Goldszmit (sub pseudonimul Janus
Korczak), victimă a Holocaustului, medic și apărător al drepturilor copiilor (a
funcționat ca publicist și a avut propria emisiune radio pe respectiva temă), a
înființat sub direcția sa la Varșovia un orfelinat pentru copii, inedit pentru
că, asemeni unei ”republici a copiilor”, deținea propriul parlament, un
tribunal și un ziar. În 1933, a scris romanul Kaytek the Wizard, una dintre cele mai cunoscute opere de ficțiune
ale autorului, alături de King Matt the
First. Abia în 2012, povestea lui Kajtus este tradusă în limba engleză, urmând
să fie tradusă și în limba română (de traducerea fragmentelor din spectacol s-a
ocupat doamna profesoară Elana Larco). Kajtus este un copil care dobândește
puteri magice de unul singur, prin propria voință și perseverență (spre
deosebire de Harry Potter, care urmează o școală de magie: comparația dintre
cei doi eroi este una extrem de nefericită), văzându-se nevoit să-și controleze
aceste puteri, să distingă între magie neagră și magie albă și să-și admită
limitele.
Spectacolul omonim
de la Teatrul Luceafărul, lucrat în parteneriat cu Institutul Polonez, resemnifică,
într-o viziune regizorală actuală (absența narativității, folosirea voice-over-ului, a proiecțiilor video,
dinamismul, fragmentaritatea, măștile, jocul de lumini și umbre, contre-jour-ul) situațiile centrale ale
romanului (decesul bunicii, încercarea de a o readuce la viață, actele de magie,
fuga în lume/ la New York, construcția edificiului pe o insulă pe Vistula,
lupta interioară dintre bine și rău, pedepsirea ș.a.). Un spectacol în alb și
negru la nivel scenografic: în cea mai comună interpretare, albul semnifică
binele, iar negrul – răul. Costumul lui George Cocoș este alb, dar are
marginile negre. Decorul schematic și sugestiv este însoțit de un machiaj
adecvat (romburi negre desenate pe chipurile actorilor/ centrând ochii – simbol
pentru legea corespondenței universale, formulată de Hermes Trismegistos, ori
pentru unitatea dintre spirit și materie, un romb se compune din două
triunghiuri, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos; se mai folosește
simbolul triunghiului – pentru cunoaștere/ vedere – Kajtus vrea să vadă/ să
știe, apoi să experimenteze la rândul său; de asemenea, cel al pătratului – simbol
al stabilității și al materiei, desenat pe chipul fetei ). Bazat pe mișcare
scenică, un show de figurație,
concentrând în aproximativ o oră simboluri și idei profunde, face uz - grație
tocmai mijloacelor tehnice amintite – de
o anumită ambiguitate în ceea ce privește tocmai povestea asumată inițial. Proiecțiile
sunt multiple, aproape că nu există element pe care să nu se proiecteze (pe pânză,
pe cuburi de carton, pe geamantan, chiar și în aer – jocul de a prinde o bilă
colorată/sfera – simbol al perfecțiunii/totalității etc.). Singurul contrast de
luminozitate creat, pe lângă polii ce configurează dimensiunea mizanscenei în
alb și negru, este cel dintre roșu și albastru (cea mai puternică asociere
coloristică posibilă) la scindarea cubului cu fotografia copilului.
Pe scurt, Kajtus/George
Cocoș (nume inexistent și care-a dat de furcă traducătorilor de limbă engleză)
este o poreclă, pe care cel pe numele său Antosc/Antek – corespondentul lui
Anthony sau al lui Anton/ însemnând ”neprețuit” -, o primește atunci când un
soldat îl surprinde fumând și remarcă: ”Iată-l pe Kajtus cum pufăie ca un
bătrân”. Ulterior, Kajtus profită de pe urma puterilor magice pe care le are,
creându-și un dublu care să stea acasă ori să meargă la școală în locul său,
iar el să poată fugi în lume, neobservat. E pedepsit de ”Marele vrăjitor”/
Dumitru Georgescu, transformat într-un câine (dar eliberat de Zosia, Beatrice
Volbea) și decide, în urma unei lupte acerbe dintre bine și rău (personajul
colectiv, de o parte purtând măști negre, de cealaltă măști albe), că urmează
de acum încolo să facă doar bine.
Dintre secvențele
din spectacol, memorabile rămân: 1. Scena din cimitir; oricât de vrăjitor,
Kajtus nu poate învia un om/nu-și poate readuce la conștiință propria bunică,
lucru care va conduce, iremediabil, la decizii și acte de magie necontrolate,
declanșate de furie și neasumarea propriei limitări; 2. Momentul când
protagoniștii sunt găsiți de către părinți căzuți unul peste celălalt, un
altfel de ”moment de reculegere”, deoarece finalul îmi apare a fi extrem de
ambiguu; mai mult, 3. Momentul când imaginea lui Kajtus este proiectată în contre jour pe pânza de fundal –
confruntarea dintre ego și alter-ego-ul său; 4. Scindarea cubului pe care este
proiectat portretul copilului, pe unul Ionela Arvinte cântă la vioară, pe
celălalt Kajtus mimează. Pentru ca dublul său să existe, Kajtus ar trebui să dispară
– lucru pe care nu-l prevăzuse la început. Sau invers: pentru ca alter-ego-ul
să supraviețuiască, Kajtus trebuie să moară. De aici, disputa dintre cele două
tabere, dintre ego și alter ego-ul său. Finalul romanul este radical modificat
de viziunea regizorală: Kajtus descinde într-o călătorie cosmică (posibil moarte
pământească) împreună cu Zosia. Plutind printre planete, cei doi par extrem de
fericiți. Îmi amintește, mutatis mutandis,
de finalul spectacolului Maestru și
Margareta, în regia lui Mc Burney. Sau de cel mai mic membru al colecției
mele de caleidoscoape.
Cât privește
posibile observații critice, remarc dificultatea încercării de a crea un liant
între voce – imagine (fotografie/proiecție) și personaj/redat de actor,
întrucât toate aceste trei instanțe sunt diferite în spectacol, inovație
asumată de către regie. Nu se face nicio referire la fenomenul Holocaustului,
tematic se rămâne între granițele demarcate de romancier - rezolvarea
conflictelor copiilor cu probleme, a căror lume interioară rămâne, de multe
ori, un mister pentru adulți (părinți) și pledarea pentru recunoașterea superiorității
copiilor față de adulți (cel puțin, în ceea ce privește imaginația,
sensibilitatea și sinceritatea) și pentru nevoia de a-i înțelege. În rest,
felicit echipa de lucru poloneză și distribuția românească și, de asemenea,
Teatru Luceafărul pentru această oază meditativă.
(Kajtus, vrăjitorul, după romanul Kaytek the Wizard - Kajtus czarodziej - de Janus Korczak, traducere: Elena Larco, dramatizarea
și regia: Konrad Dworakowski, distribuția: George Cocoș, Dumitru Georgescu
Beatrice Volbea, Ionela Arvinte, Liliana Mavriș Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionuț
Gînju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Cristina Ciubotaru în video, Ioan Trif
în fotografie și Alexandru Arvinte – vocea înregistrată, scenografia: Marika Wojciechowska, coregrafia:
Jacek Owczarek, proiecții video: Michal Zielony, muzica: Piotr Klimek, Teatrul Luceafărul, premiera 11 ianuarie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu