Gabriel: metamorfoze

Artist angajat al Teatrului Luceafărul din Iași, Dumitru Georgescu a obținut vara trecută ”Premiul pentru cel mai bun actor”, în cadrul Galei Tânărului Actor Hop de la Costinești. Proba pe care candidatul și-a pregătit-o singur a devenit ulterior moment în cadrul FITPT 2013 (Hop la Iași), apoi în București (Gala Hop în Pod la Historia), pentru ca după aceea să realizeze un spectacol de bar în Maideyi. În sfârșit, am asistat la un experiment teatral la sala ”Uzina cu Teatru” a TNI (Gabriel, un one-man show susținut de Dumitru Georgescu și regizat de Beatrice Volbea, premiera 16 ianuarie), când atât textul, cât și prestația actorului, coordonatele personajului, de asemenea,  s-au metamorfozat. Îl consider un pariu pe care Dumitru Georgescu l-a câștigat cu sine în 45 de minute de interacțiune magică, atingând un nivel destul de ridicat al încrederii în sine, adresându-se, în cea mai mare parte, direct publicului, reducând la minimum pasajele de interiorizare. În același timp, actorul se mulează aproape instantaneu pe așteptările spectatorilor, insistând pe latura comică ori pe cea dramatică, în funcție de reacțiile primite dinspre sală. Prea concentrat pe ceea ce știe că are de făcut în spectacol, cred că ar fi benefic pentru evoluția sa ulterioară dacă ar mai avea prilejul să lucreze cu regizori ca Radu Afrim, care pun accent pe dezvoltarea capacității de improvizare a actorului, provocându-l să-și uite rolul de pe hârtie și să-l caute, sondând profunzimile propriului eu, ori poate chiar și mai departe, ducându-l înspre latura subconștientă, scoțând la iveală caractere de neînchipuit, pe care nici respectivul, nici alții care au lucrat cu el, nu credeau că e posibil ca acesta să le redea.

Povestea lui Gabriel s-a schimbat radical de la primele reprezentații. Acum spectacolul se împarte în două momente distincte: 1. în primul, protagonistul este asertiv, categoric, revoltat - devine de necrezut că e prezentat ca internat într-un centru de recuperare, pentru că rolul lui Dumitru Georgescu nu exprimă anormalitatea personajului, altfel decât prin cuvinte (”știu că trebuie să mă fac bine”/”doamna a zis că o să mă fac bine”/”eu vreau să mă fac bine”); 2. în cel de-al doilea, regăsesc fragilitatea, vulnerabilitatea, inadaptarea - constante ale personajului în prima versiune a spectacolului. Trecerea între cele două momente nu este bruscă, ci poate fi detectat un parcurs gradual, însă acesta nu este suficient susținut și nici justificat regizoral. Determinantă pentru modificarea de atitudine a personajului între cele două momente este găsirea scrisorii mamei (se folosește mnemotehnica - citirea și recitirea repetată, pe fundal muzical adecvat și scăderi ale luminii, tehnic – voice-over cu aceleași fraze; se încearcă transmiterea și imprimarea unor emoții).

Dumitru Georgescu nu a scris doar un text, ci și propriul scenariu extratextual, pentru că ”povestea” explicitată este dublată de înțelesuri strecurate printre rânduri. Dacă inițial tema abordată se dorea a fi abuzarea copiilor de către părinți, insistând pe latura maternă, mama denaturată, de data aceasta, observ că figura tatălui trece în prim plan: un ”supererou” pentru că ”bea din poțiunea magică” (alcoolism) și ”învinețește ochiul mamei” (violența domestică). Personajul creionat în prima versiune a spectacolului (tânărul care suferise un regres psihologic) este practic eradicat; scenariul extratextual poate fi intuit dincolo de replica rostită răspicat - ”nu vreau să fiu un supererou” – și este următorul: tânărul, urmând modelul tatălui și-a bătut, la rândul său, sau poate chiar și-a omorât mama. Ar putea constitui explicația faptului că este internat într-un centru ori a faptului că știe că ceea ce ”doamna” (psihiatru) a spus este o minciună. Astfel, există un plot (bine deghizat) și o serie de subploturi care îi permit actorului Dumitru Georgescu să se manifeste scenic (dragostea neîmpărtășită față de fata de la 22, ambiguitatea orientării sexuale – în copilărie, tânărul se juca cu păpuși, conflictul familial, relațiile tensionate dintre părinți ori dintre părinți și copil, discuțiile cu psihiatrul).

Dacă prima parte a spectacolului poate fi înscris sub mottoul ”numai oamenii slabi trăiesc din amintiri/ în trecut”, pentru cea de-a doua devine crucial mesajul ”nu mai vreau să visez”. Tehnic, nu se pun multe probleme; decorul este minimalist (un scaun ergonomic, cu cifra 1 înscrisă pe husa ce-i îmbracă spatele și trei panouri simple pe care Dumitru Georgescu creionează ori scrie lucruri care constituie piese-cheie pentru structura puzzle-ului în care este prins personajul, foarte multe hârtii). Interpretativ, se află încă la nivelul unor teste (jocul cu păpușa, cu mâinile, cu privirea, cu vocea), sunt abordate o serie de elemente care țin de happening (avioane de hârtie sunt aruncate în sală, pentru a reveni, uneori, neașteptat, performerul desenează ad hoc). Pentru finalul spectacolului, Dumitru Georgescu i-a pregătit personajului construit de el o surpriză: grila normalității presupune a fi ”politicos”, ”atent”, surâzător, iar ipocrizia socială cere să te conformezi regulilor, în ciuda a ceea ce simți cu adevărat.

Din lupta cu prejudecățile sociale, personajul ar părea că iese învins (nu mai poate crede într-o lume ideală). Din întrecerea cu privirea aproape hipnotică a lui Georgescu, spectatorul pierde (nu reziști să nu clipești, până la urmă, – sau poate că e un început de lacrimă ori te trec fiori reci, pentru că, efectiv, captează energetic măcar o dată). Numai despre cei doi, ”un el și o ea”, la care se face referire în scrisoare, nu vom ști niciodată nimic. Pentru că e ultimul fir de care mai atârnă sensibilitatea celui care a decis că a învăța să trăiești înseamnă a învăța să uiți trecutul și a renunța să trăiești într-un viitor proiectat.

 

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/01/gabriel-metamorfoze.html