Tanti Chanel: o cronică deschisă

O cronică deschisă începe în felul următor: mă grăbesc să ajung la conferința de presă, în care urmează să se vorbească despre una dintre cele trei premiere care se vor ”petrece” luna aceasta la TNI, însă ceva mai interesant e pe cale să aibă loc. Cobor dintr-un tramvai înalt, tipul cu trei trepte și îmi iau avânt în direcția Sălii Studio, poate puțin cam mult pentru că nu reușesc să mă opresc până ce nu mă trezesc lată pe stradă, sprijinind bordura. Mă adun de pe jos, stau 5 minute pe gardul din stația de la Filarmonică, îmi șterg palmele de praf și intru. Întâmplarea face că, abia (re)culeasă de pe carosabil, cu vânătăi serioase în devenire, domnul Ion Sapdaru mă găsește atât de fresh, încât aduce vorba despre cronicari, arătând înspre mine și susținând că e foarte ”interesant” interpretat în Iași, că pot începe să scriu, ”conflictul” fiind deja creat. Care conflict, domnule regizor?!

 Partea cea mai ”interesantă” a piesei pe care dvs. ați montat-o este aceea că vorbește tocmai despre ceea ce am pățit eu în ziua respectivă: despre ironia sorții, despre falsitate umană și ipocrizie, despre moartea care trece pe lângă noi, (prezența scenică inegalabilă a Silviei Popa, în negru, la începutul – trecând cu un aer eteric prin ”platou” - și în încheierea spectacolului – metafora morții care ne îmbie cu un pahar de vin roșu), despre derizoriul lucrurilor grandioase și despre incomparabilul unor ”mici nimicuri”.

Nikolai Kolyada este un deschizător de drumuri în dramaturgia rusă contemporană și susținător al unui tip de teatru definit printr-un termen practic intraductibil – chernukha -, trimițând înspre exprimarea unor laturi ale existenței la limită și, implicit, a unor personaje care se află cumva pe marginea unei prăpăstii a vieții lor, ca o consecință a propriei lor voințe sau ”datorită” bunăvoinței semenilor. Tot ironia face că idealul lui Kolyada (un teatru apropiat de film) nu este nici măcar simulat în actuala producție. Acțiunea scenică se bazează întru totul pe dinamica relațiilor tensionate dintre personaje, conflictul fiind tratat cu umor, ironie, dar și grotesc. O estetică a unui grotesc clasic își face simțită prezența în această montare cu pretenții de actualizare a scenariului (tabloul Ceaușeștilor, aluziile ușor politizate local), costumele dantelate ale celor patru interprete vârstnice din Ansamblul ”Armonia” ori cel cu ornamente filigranate al dirijorului, insistent populare și voit un kitsch, dar, cu toate acestea, un element de bază în spectacol. Alături de decorul vetust, în dezacord cu pretențiile Uzinei cu teatru de sală dedicată spectacolelor experimentale. Două perdele laterale pe cârlige (de)maschează niște oglinzi de proporții (locul în care s-ar proiecta trăsăturile umane identificate mai sus) și o lumină de atmosferă, dinspre ”sala de balet”, afișând o atitudine umană nefirească sunt singurele elemente cât de cât notabile sub acest aspect. În rest, flori artificiale, baloane colorate, ”Armonia” centrat cu majuscule deasupra spațiului de joc, masa de tenis fără fileu, mâncarea și băutura abundentă de pe aceasta, pianina, postamentul, stativul pentru partituri, desenele lipite pe fundal, scaunele diverse etc. aglomerează inutil totul.

Până în momentul când ”SPP”-ista (noua solistă respinsă de ”cvartet”, dar impusă de dirijor) – Irina Răduțu Codreanu -  devine dezinhibată scenic, lansându-se într-un rol dramatizat la maximum, însă foarte comic, spectacolul părea să nu aibă nicio direcție. Unica susținere scenică resimțită venise din partea actorilor. N-am avut încotro decât să empatizez cu ”SPP”-ista afonă, inhibată de dezinvoltura grotescă a celorlalte patru, – pentru că nu percepeam direcția și sensul imprimate parcursului regizoral. Din nou, costumul este haios, o eșarfă de mătase pătrunde prin epoleții uniformei kaki, personajul are brățări din mărgele cu fundițe și inele roz. Odată jocul făcut, se revine la starea inițială (masa festivă de după ”serbarea” ansamblului coral). Annemarie Chertic moare și reînvie fabulos, Andreea Boboc păstrează urmele personajului din Golem, ceea ce îi dă un plus în acest spectacol, Andreea Spătaru și Alina Mîndru par ușor nemotivate regizoral, Daniel Busuioc e antrenant, dar cam la fel. ”Pe lângă plopii fără soț”, alături de pasaje din Ahmatova readuc leit-motivul spectacolului: tema stării existențiale de eșec, numai că interpretarea grotesc-comică, ca o parodie fără țintă precisă, un soi de expresionism de ocazie, nu mă poate convinge. ”Babele” sunt afone, Ms. Chanel – de asemenea. Noroc de ”pilele ei de la primărie”. Și de tehnicul care sincronizează fondul sonor. Andreea Boboc recită inspirator. Moartea (re)intră în scenă prin toate simbolurile, prin metaforele amintite și prin întreaga atmosferă de final. Ar trebui să ne intre și-n nări și prin toți porii, dar trece pe lângă noi. Și plecăm acasă.

Data viitoare, când voi mai ”ateriza” din tramvai, îmi voi lua cu mine și un acordeon – pentru a falsa și eu câteva note. De dragul morții ratate și al grotescului existențial – nu mai ”trageți în pianist”, domnule regizor. Scriu despre ceea ce văd. Scriu pentru că nu vreau ca moartea să aibă ultimul cuvânt (subscriu la cele afirmate de Odisseas Elytis). Domnule regizor, cum ”auziți”?!...

(Tanti Chanel, adaptare după Baba Chanel de Nikolai Kolyada, regia: Ion Sapdaru, distribuția: Silvia Băleanu-Popa, Annemarie Chertic, Irina Răduțu Codreanu, Andreea Boboc, Alina Mîndru, Andreea Spătaru, Daniel Busuioc, decor: Gelu Rîșca, costume: Alina Dincă-Pușcașu, Sala Uzina cu teatru, TNI, premiera: 10 aprilie 2014)

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/04/tanti-chanel-o-cronica-deschisa.html