Hangița

 

Reprezentată pentru prima dată în timpul Carnavalului de la Veneția din 1753, ne putem întreba pe bună dreptate și, dincolo de orice nostalgie legată de faimosul carnaval, ce ne mai poate spune piesa lui Goldoni astăzi. Actorul Andrei Ciobanu și-a manifestat de multe ori preferința pentru texte clasice, pe care le-a adus într-o zonă destul de relaxată. Acesta e și cazul spectacolului de față - o commedia dell’arte, cu pretinse accente psihologice, transpusă într-un stil entertaining, pe gustul publicului tânăr, chiar foarte tânăr, mizând pe naturalețea jocului  actoricesc  - nu întotdeauna regizorul-actor chiar reușind să imprime un astfel de firesc castingului său.

Distribuția este extrem de eterogenă, iar criteriile după care a fost făcută selecția nu-mi par întotdeauna relevante. Se întâlnesc în montarea de față o tânără plină de zel, pentru care teatrul abia începe să-și dezvăluie misterele, în rol principal, cu doi actori de la Teatrul Luceafărul, dintre care unul pretinde că urmărește să-și verifice potențialul de actor de teatru efectiv (deși spectacolul de față e menit să atragă minți de copil), iar celălalt își dezvăluie cu prestanță exigențele privind scena, dar nu se dezice de rolul avut în Vicleniile lui Scapin (regia Nucu Ionescu, tot Ateneul Tătărași), apoi Mircea Toma Moraru, un tânăr cu reale veleități nevalorificate în cazul de față, dramatizând excesiv și în gol, alături de încă doi tineri studenți. O distribuție mixtă e de dorit, dar a o face să și funcționeze pe scenă e lucrul cel mai greu.

Scenografia, în partea de fundal, se constituie din supraetajarea unor spații (camerele unui han), soluție adeseori folosită cu succes, numai că, de această dată, respectivele departajări scenice sunt insuficient accesate, actorii intrând sau ieșind tot prin lateralele scenei. În partea din față, decorul este destul de previzibil. Costumele sunt clasice, viu colorate, același lucru fiind valabil pentru accesorii, ceea ce provoacă ochiul copiilor care ar putea vedea respectivul spectacol.

 În cea mai mare parte, jocul actoricesc nu este susținut regizoral sau, nici măcar -  în cazul tinerilor studenți e ratat din fașă. Acest lucru însă poate că nu atrage atenția spectatorului, care a venit să îngâne fondul melodic ori să danseze, bucurându-se împreună cu Hangița (adresarea directă se pare că prinde la publicul prezent la premieră). Povestea este extrem de simplă: un marchiz și un conte (G.Ș., C.C.) își dispută inima provincialei cochete, alături de chipeșul asistent al Mirandolinei – D.S. (numele unor personaje sunt suficient de amuzante pentru a fi păstrate ca atare – Ripafratta, Forlipopoli) și de baron, misoginul de profesie, care nu mișcă măcar un deget pentru a deveni (in)consecvent (T.M.). În ceea ce privește rolul celui din urmă, ar fi putut să urmeze un traseu de la decizia că nu se va îndrăgosti vreodată (deoarece urăște femeile) la faptul de a se îndrăgosti, însă Andrei Ciobanu alege să-și construiască parcursul regizoral și să-și conducă actorii pe scenă destul de abrupt și fără prea multe justificări, ca într-o farsă de secol al XVII-lea. Măcar dacă am fi beneficiat de mai multe poante, mă așteptam la niscaiva surprize din partea sa, așa cum îl știam din spectacolele în care l-am văzut în ipostaza de actor. Ce să mai spun, S.S. e natural simpatică, iar M.M. falsează actoricește cu talent, că doar e-n rolul unei actrițe ce joacă o doamnă din înalta societate ș.a.m.d.  Dar, vorba unui actor, totul e să te simți bine alături de colegii de breaslă și, în special, publicul să fie mulțumit. Oare?!...

Încep din ce în ce mai des să mă întreb ce ar avea de spus autorul/dramaturgul dacă și-ar putea vedea piesa pusă în scenă în zilele noastre. În cazul de față, întrucât întrebarea e absurdă, nu-mi rămâne decât să revin la ce avem de spus noi astăzi cu privire la actuala montare. Cum ajunge să se îndrăgostească un misogin? De ce sunt femeile atât de parșive în amor? De ce nu și-a permis Andrei Ciobanu o actualizare reală asupra scenariului? De ce sugestiile intuitiv regizorale conduc într-o direcție și firul narativ într-alta? De ce se creează ”bisericuțe” pe scenă (tandemul dintre conte și marchiz)?...

Am remarcat, dincolo de rezervele deja exprimate, prestația lui Mircea Toma Moraru. A mai jucat în Inimă de boxer (regia: Radu Ghilaș) și Jurnalul unui nebun (regia: Ion Sapdaru). Faptul că un spectacol poate fi un prilej pentru a-mi atrage atenția asupra unui tânăr actor la început de carieră constituie, din punctul meu de vedere, un motiv suficient pentru a mă bucura că am fost prezentă în sală. Ca și menuetul de dinainte de a începe reprezentația propriu-zisă. Nu mă pot abține să nu menționez că însuși Constantin Stanislavski a testat rolul baronului Ripafratta în 1898. După cum nu pot să mint: aveam alte așteptări de la actorul-regizor Andrei Ciobanu.

 

(Hangița de Carlo Goldoni, regia: Andrei Ciobanu, distribuția: Simona Simionesei, Mădălina Munteanu, Dragoș Stan, Mircea Toma Moraru, Gheorghe Șfaițer, Cătălin Cucu, scenografia: Nicolai Mihăilă, mișcare scenică: Beatrice Volbea, Ateneul Tătărași, premiera: 11 aprilie 2014)

 

 

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2014/04/hangita.html



P.S. Pe 25 aprilie 2015, în cadrul Zilelor Ateneului Tătărași, Toma Moraru primește post-mortem premiul pentru "cel mai bun rol secundar masculin" în spectacolul "Hangița". Pentru calități artistice de excepție! Cu mii de regrete că nu mai e azi printre noi!...