Ultimele două premiere de la Ateneu

Cele mai recente două premiere de la Ateneul Tătărași, Cerere în căsătorie (25 mai) și Titanic vals (14 iunie) au fost regizate de Radu Ghilaș, respectiv Mihaela Arsenescu-Werner. Prima este o adaptare în căutarea unei idei originale după piesa timpurie a lui A.P. Cehov. Cea ce-a doua, o adaptare mai mult la nivel formal (limbaj pitoresc actual, prezența noii tehnologii – tabletă -, modificarea personajelor). Dacă în primul caz, esențială este politizarea scenariului în context actual și voalarea intensității dramatice prin folosirea unei varietăți de mijloace regizorale, în cel de al doilea – actualizarea este ușor forțată. Întâmplător sau nu, ambele montări apelează la Cătălin Târziu pentru scenografie. În ambele situații, distribuția reunește tineri actori aflați la începutul carierei, alături de cunoscuți actori ai Teatrului Național din Iași.

Prima premieră a coincis cu data alegerilor europarlamentare, de aceea nici nu am mai luat în calcul improvizația renumitului actor ieșean Emil Coșeru din finalul spectacolului, grăbindu-mă să ajung la vot. Ca mulți alții?!... Farsă mai ceva decât la Cehov sau hazard?  În absența proiecției care ar fi trebui să închidă noul scenariu, ideea centrală nu a avut de suferit, fiind deja clară din parcursul scenic din ultima parte. Chiar și așa, în absența finalului propriu-zis, un punct terminus a existat și citatul-cheie pe care nu am mai apucat să-l văd în proiecție, dar pe care l-am ochit pe laptopul în așteptare și-a făcut treaba (cel puțin în ceea ce mă privește): ”Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl retrăiască” (George Santayana). Mi s-a părut interesant cum o piesă căreia în mod normal nu i se acordă atenție, fiind montată în paralel cu un alt text cehovian timpuriu, Ursul, devine pretextul unor idei îndrăznețe: conflictul dintre tabăra estică și cea vestică, confruntarea dintre extrema dreaptă (comunism) și extrema stângă (fascism), ambele reprezentând, ca atitudini și nu ca sisteme de conducere, nemaifiind cazul,  pericole la fel de mari pentru ceea ce se dorește a fi democrația europeană. Pe fundalul unei nunți (alianțe) care nu se știe dacă va putea fi realizată vreodată, o parcelă de pământ este disputată (pretextul atâtor războaie istorice) și conflictul dintre puterea a doi câini (forțe armate, de apărare) cu nume similare ajunge să constituie miezul montării de față. Soluțiile regizorale sunt mult prea sonore, pitorești și colorate, însă ideea rezistă și poate fi distilată, dând la o parte tot ceea ce constituie un balast scenografic și procedural. Revenind la citatul din Santayana, acesta punctează chintesența spectacolului: un trecut uitat riscă să se repete inevitabil, chiar dacă luând o formă nouă. A identifica despre ce este vorba din trecut într-un conflict politic actual presupune un risc, însă dacă puterea de decizie lipsește sau, cum se zice, zarurile sunt deja făcute, orice implicare e inutilă și iluzorie.

Mihaela Arsenescu-Werner alege un text validat de numeroase reprezentații pe care își propune să-l lase în voia tinerilor în curs de afirmare, cel mai tânăr dintre actori este practic un copil foarte curajos pe scenă (Luca Știrbu). În cazul de față, nu există o idee directoare, doar încercarea de a reda cu mijloacele comediei o piesă pe care, inevitabil, am vizionat-o de nenumărate ori până la ora actuală. Brândușa Aciobăniței se distinge vizibil printr-un rol de compoziție, actrița dispunând de un mod inconfundabil prin care poate reda fasoanele unui personaj. Aproape de public, Daniel Busuioc, în rolul titular al lui Spirache, domină scena Ateneului alături de actrița deja menționată.  Numai pentru accesele de furie ar fi trebuit poate să găsească, dacă nu alt ton, măcar o atitudine care să diferențieze acele mici momente de revoltă de starea generală a bonomului consolat cu destinul său și care în modul cel mai sincer, molatic, fără a ceda tentației de a fi chiar bleg (!), nu își dorește mai mult decât consideră că merită. În rest, distribuția este, repet, una tânără și în creștere, sper, din punct de vedere artistic.

Pentru premierele care vor urma la Ateneu îmi doresc spectacole mai alerte din punct de vedere regizoral, eventual experimente teatrale nonconformiste, care să mai rupă din monotonia și cumințenia instalată. Dacă Radu Ghilaș propune idei pline de cutezanță, cu mijloace regizorale oarecum interesante, dar păstrând un cadru vetust, mi-aș dori să pot vedea idei noi în medii scenografico-vizuale noi pe scena Ateneului.

Dana Tabrea


http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/ultimele-doua-premiere-de-la-ateneu.html