Duminică, 1 iunie, George Banu susținea la Iași, în Foaierul Teatrului
Național, o conferință, plecând de la temele abordate în două cărți, recent
publicate la Editura Polirom. Dintre acestea, Iubire și neiubire de teatru (2013) însumează o suită de articole
despre actor, regizor, spectator, scenă ș.a.m.d., reflecții documentate și
pline de miez, centrate pe elementele actului teatral. Cea de-a doua carte, Monologurile neîmplinirii (2014), a stat
cu precădere la baza conferinței de la Iași: criticul de teatru, George Banu,
mărturisește cu un firesc, o modestie și o noblețe incredibile cum și-ar fi
dorit să ajungă, pe rând, actor, scriitor ori profesor, însă a eșuat în toate
cele trei întreprinderi menționate.
Într-o lume plină de emfază, când oamenii se umflă în pene cu merite care
nu li se cuvin, reputatul om de teatru are curajul de a-și mărturisi
înfrângerile, neîmplinirile, eșecurile. Bineînțeles, toate aceste neîmpliniri
asumate conduc înspre recunoașterea propriei împliniri ca…spectator. Când toți
criticii se mândresc cu distincțiile și premiile lor, George Banu se declară
fericit de a putea să se reculeagă într-o sală de teatru, după un spectacol
reușit și apt să o ia de la capăt, după experiența unui spectacol eșuat. Acasă,
el are o colecție de marionete, un teatru privat, personal, constituit în mare
parte din cadouri care, în timp, au ajuns să formeze ceva mai mult – teatrul de
dincolo de teatru, amintirea sălii de teatru, de care spectatorul atât de
special, George Banu, se desprinde cu greu.
Într-o anexă, plasată la finalul celui de-al doilea volum, ”Cine poate
deveni regizor?”, George Banu pune în discuție statutul regizorului, ilustrându-și
ideile prin experiența binecunoscută a unor nume celebre – Brook, Mnouchkine,
Barba, Grotowski, Șerban. Care sunt acele trăsături fără de care nu putem vorbi
de genialitate/ originalitate în regie? Ce face ca un regizor să devină de
excepție? ”Regizorul de excepție, scrie George Banu, creează fidelități și
animă comunități”. Mi se pare că sunt avute în vedere aici două tipuri de
raporturi: mai întâi, legătura regizorului cu trupa de actori, apoi legătura
acestuia cu spectatorii. Un regizor de excepție lucrează într-un anume fel și
își formează un public aparte, care îl urmează peste tot, îi urmărește
spectacolele, se regăsește, mai mult sau mai puțin în creațiile sale, dar, cel
mai important, devine fidel stilului regizoral, pe care ajunge să-l recunoască
și – de ce nu – să îl adore.
Dintre cele două raporturi, primul este crucial. Fără o predispoziție
înnăscută de lider, consideră George
Banu, nu se poate vorbi de regizor; a fi regizor presupune a fi capabil să
dinamizezi o echipă, să o faci să creadă în anumite idei, să-i imprimi valori,
să te faci iubit și respectat, la granița dintre ”fraternitate și autoritate”. Regizorul
de excepție este, în același timp, un creator original și are un temperament de
lider înnăscut. În același timp, liderul
efectiv/ liderul originar poate fi și un lider charismatic, un veritabil maestru
– prin aceasta nu înțelegem că deține o învățătură anume, ci că este apt să
trezească ”resursele ascunse pe care discipolul le deține și care se sting din
momentul în care acesta din urmă rupe legătura cu liderul”. Astfel îmi explic
de ce unii actori își exprimă un anumit potențial, atunci când lucrează cu un
anumit regizor și rămân ulterior secați, dacă alți regizori nu reușesc să le
valorifice posibilitățile. Așa cum explică George Banu, ”orice experiență de
grup decisivă poartă pecetea identității sale atipice”. Spectacolul, îmi place
să cred, este marca artistică a regizorului care l-a conceput pentru și
împreună cu o anumită trupă de actori.
Însă cât la sută e individual, cât la sută colectiv dintr-o creație
regizorală? Câtă independență i se poate acorda actorului? Cât de multă putere
poate avea regizorul? Cât de dominator poate fi? Cine este regizorul față de
echipa de actori, ce rol are? Să ordone, să coordoneze, cu alte cuvinte, să comande sau să conducă/ ghideze? Mai are vreun sens distincția dintre putere și
autoritate, dat fiind că prima este considerată ca fiind ilegitimă, iar cea
de-a doua legitimă? Și atunci regizorul deține puterea în mod absolut, fără să
fie nevoie de justificări sau în baza autorității conferite de legătura pe care
a reușit să o construiască împreună cu trupa de actori cu care lucrează?
Toate aceste întrebări își găsesc ecou într-un spectacol predominant
coregrafic contemporan, Kampf, la
nivel general - o ilustrare a raportului dintre stăpân și sclav, iar la un
nivel mai particular - o posibilă aluzie la rolul și statutul regizorului în
teatrul contemporan. Spectacolul se compune dintr-o succesiune de momente de
teatru-dans, bazându-se pe estetica unui comic grotesc. Coregrafia îmbină
mișcări din artele marțiale sau gimnastică cu pași de dans tradițional, alături
de foarte mult dans contemporan, inventiv, ludic, amuzant, luând ca punct de
plecare chance games. În distribuție,
un dictator (”regizorul ca lider absolut”) dirijează un cor viu de oameni (”actori”), în cele mai
intime registre – durerea ori bucuria, suferința sau extazul, fiind iscate la
comanda sa. Un al doilea personaj, ”regizorul secund” sau, poate, ”asistentul
de regie”, se răzvrătește, pentru ca apoi să-l urmeze necondiționat, lăsându-se
dominat, ca și ceilalți. Pentru scurt timp, rolurile se inversează – liderul efectiv, devenind actor.
Un spectacol greu de pus în cuvinte, incredibil prin efortul depus, armonia
corporală, mișcarea scenică ingenioasă, costume care ar putea impune și o interpretare
istorică, circularitate (intervenția ”regizorului secund”), cursivitate
(fragmentele sunt legate cu profesionalism). O mostră veritabilă de teatru
performativ – ludic, expresiv, provocator, îmbinând cu succes dansul, imaginea
(trupul uman expus privirii, fără opreliști datorate esteticii frumosului, ci,
dimpotrivă, așa cum e) și cuvântul
(mai mult sunet, cu scopul de a trezi emoții, dar și ceva limbaj articulat).
(Kampf, o producție: Studio M din
Sfântu-Gheorghe, regia: Fehér Ferenc, prezentat de Festivalul Perform, în cadrul Fie
2014, 24 iunie, Uzina cu Teatru a TNI)
http://dyntabu.blogspot.ro/2014/06/statutul-regizorului-in-teatrul.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu