În primăvara lui 2008, regizorul Radu Afrim monta la Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Timișoara, în premieră națională, Boala Familiei M de Fausto Paravidino. Iar în debutul primăverii lui 2017 a pus în scenă la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, tot în premieră națională, Măcelăria lui Iov de același autor. Ambele spectacole se derulează fluent, cu lejeritate, în ciuda poverilor și a traumelor pe care le comportă viața personajelor. Boala (demență, epilepsie sau altceva) seamănă cu nostalgia originilor și uitarea timpului primordial, cu desacralizarea existenței, cu stingerea treptată printre surogate, iluzii, visuri, speranțe – ursul împăiat sau delfinii (atât Ion Rizea, cât și Ada Lupu au roluri de compoziție de mare forță).
Deopotrivă actorii și spectatorii sunt provocați: adresarea poate fi
normală către partenerul de scenă, semiorientată spre public sau cu fața la
public, implicând publicul prin participare la acțiunea scenică (BFM) sau transformându-l în partener de
scenă prin adresarea frontală, la microfon (MI).
Teatralitatea actorilor este potențată prin interpretare (în BFM prin schimbarea la mică distanță a
stării de spirit, în funcție de interlocutorul scenic, pendulând, de la stânga
la dreapta, între două extreme, Claudia Ieremia), iar în MI, alături de exacerbarea emoțiilor, prin amplificarea vocilor
actorilor sau folosirea vocilor în ecou.
În intervalul dintre ani, teatrul participativ a fost înlocuit de
metateatru, iar metoda expozitivă sau storytellingul devin confruntări ale actorului
cu propriul rol și cu omul din spatele măștii ori ale teatrului cu viața. Deși
contextuală, o referință a lui Paravidino la teatru este preluată de viziunea
regizorală, odată trecută prin filtrul propriu: ”Viața nu este pentru [labagii]
sentimentali, pentru aceia există teatrul [dramatic]”. Emoția teatrală
autentică exclude sentimentalismul siropos și nu se opune lucidității. Catharsisul
postmodern se realizează împotriva iluziei întreținute de o religie a opiumului.
Creator de atmosferă vizuală și sonoră, Afrim pare să redescopere o nirvana
dezvrăjită totuși estetică. Imaginile proiectate prin video mapping în MI sunt de
o limpezime aparte: abstractizări ale luptei pentru supraviețuire și dominare –
carnea în alb și roșu, ale speranței, dar și ale fragilității umane – delfinii
sau concretizări ale damnării și morții – cranii ori ale reînvierii și
mântuirii – cerul cu nori. Țipătul neuman (Ada Lupu) devine laitmotivul unui
spectacol care, prin claritate și simplitate deși complex, aspiră la idealul artistului
de a exprima totul cât mai concis, printr-o imagine singulară. Imaginea din
finalul spectacolului (uciderea visului) contrazice antefinalul fericit (posibilitatea
mântuirii ca atare) și reduce existența umană la un episod determinat cauzal de
legi karmice ce scapă puterii de înțelegere a omului.
Piesele lui Paravidino sunt alegorii. Ideile abstracte, idealurile morale
sau religioase, nenorocirea iau forme dintre cele mai concrete (în MI, salvarea este reprezentată printr-un
spital, iar damnarea prin trei clovni ce fac fărâme magazinul). Un mod similar de
a lucra scenic regăsim la Afrim. El nu pune în joc idei abstracte, ci imagini
plastice și replici colorate. Renunțând la salvare (întâlnirea cuplurilor din
final, împăcarea Fiului cu Tatăl și faptul că Fiicei îi revine memoria,
amintindu-și discuția despre delfini din copilărie), regizorul expune condiția
umană (Ada Lupu mânjindu-se de sângele delfinului ucis). Iov nu mai e
personajul biblic a cărui credință nu poate fi zdruncinată, ci omul care învață
să creadă așa cum copilul învață să meargă, să vorbească, să iubească în ciuda
tuturor motivelor ce i-au adâncit necredința (boala fetei, moartea soției,
trădarea fiului). Dumnezeu nu este anterior ființei umane, ci el poate fi
descoperit doar înăuntrul acesteia. Puterea omului se regăsește în chiar
fragilitatea sa. Imaginea finală transpune eterna reîntoarcere a aceluiași
infernal.
Scenografia vegetală din BFM (Velica
Panduru), ascunzând și revelând treptat piesele de decor retro din planul
secund (o cadă de baie, un televizor alb-negru), trimite la condiția de captiv
a omului în lume. Arămiul, roșul sunt aici liniile de forță ale cromaticii. Ca
și în MI, intervine contrastul
roșu-albastru. Numai că în MI scenografia
(Irina Moscu) este esențializată. Irina Moscu a construit o casă din contururi,
pentru care proiecția de tip video
mapping (Andrei Cozlac) e foarte potrivită. Ambele spectacole vorbesc
despre captivitate, dar și despre evadare (plecarea celor două surori la final,
visul celor doi îndrăgostiți de a căuta o insulă cu delfini). Ca și dragostea,
moartea cuiva apropiat poate fi un imbold pentru transformarea de sine și
aruncarea în necunoscut. După cum viața poate fi uneori un dead-end (morții vii se prefac doar că trăiesc, iar viața lor e o
permanentă agonie). Prim-planul din BFM este
al realului, iar backgroundul, desfășurat pe tot cuprinsul sălii de spectacol,
e spațiul oniricului de unde se desprind personajele, atunci când intră în
scenă, al magiei sonore, mișcării, soluțiilor regizorale ingenioase – îndrăgostit
de iubita amicului său, amorezul își face apariția cu un uriaș trandafir pe cap.
Dar și penele de păun sau ploaia cu boabe de cafea – însemnele claustrării
existențiale, împietririi timpului. În MI, spațiul vizual și sonor reorientează privirea
asupra lucrurilor, odată cu starea de spirit, între tragic și comic, ironic și
melancolic, bizar și autentic. Cu toate că spațiul scenic e mereu plin și
sugestiv (mormanele de oase, o pată de sânge, firimiturile scăpate de frate și
adunate de soră, una dintre compozițiile ce o privilegiază pe Ada Lupu ca
actriță, alături de compunerea crizelor cauzate de boala nedeterminată),
detaliile sunt pregnant estetizate.
Dacă songul unic și coregrafia ritmică reprezintă contratema la letargia
existențială din BFM, întregul
spectacular e construit în acest mod în MI
– teatralitatea fiind punctată audiovideo, printr-o excelentă suprapunere
polifonică a planurilor sau armonizând momentele de song (cu travestiți și
prostituate) cu cele bazate pe dialog, de teatru veritabil, pe alocuri
paroxistic. Pendulând între iluzie (orizont vizual și univers muzical, teatralitate)
și dezvrăjire (ironie, burlesc, forțarea limitelor teatralului), nirvana
propusă de Radu Afrim este eminamente estetică.
Dana Țabrea
http://www.revistatimpul.ro/view-article/3781
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu