64

64 este un spectacol-eseu dedicate tragediei din Clubul Colectiv, realizat în premieră în octombrie 2017. La doi ani de la tragedie, un demers retrospectiv reflexiv, iar nu înecat în emoție, care ”nu acuză” și nici ”nu scuză” pe nimeni, ”nu creează eroi” devine posibil spre aducere aminte.

Scenele introduc câteva secunde din viața unor tineri aparținând generației Z, posibili participanți la concert. Despre cei despre care se relatează ne putem imagina că au murit în flăcări. Dar la fel de bine putem percepe fragmentele ca pe ultimele clipe ale cuiva, modul în care creierul uman distorsionează realitatea înainte de a muri. O fată pe care prietenul o chemase la concert pentru a pune ulterior capăt relației, o fată gravidă și abandonată de iubit care se întâlnise cu o prietena la Mc Donald’s ca să-i dea vestea, fiul unui soldat român mort în Afganistan, nepoata care șofează pe autostradă, căutând în întuneric ceva de care să se agațe, o fată care-și serbează ziua de naștere și își amintește aglomerația din Otopeni și cum e să zbori cu avionul etc. Apoi băiatul care o chemase pe Julia la concert ca apoi să îi spună că relația lor nu mai merge sau fata în clasa a XII-a a cărei prietenă rămăsese însărcinată etc. Cea mai pregnantă amintire poate că apare atunci când te zbați între viață și moarte, cum e să virezi în necunoscut, să zbori…

Spectacolul constă în 26 de minute de fragmentaritate, având o anumită doză de ambiguitate și o relatare obiectivă la final, venind din partea unui martor la evenimente. 64 reprezintă numărul morților declarat la final, dar și vârsta asistentei în prelungirea activității căreia drumul cu salvarea spre spital i se pare interminabil, deoarece o tânără rănită plânge încontinuu și își strigă mama.

Într-o altă ordine de idei, România e o întruchipare a Medeei, a mamei care și-a ucis copiii, fiindu-i destinat exilul (dragostea unei voci materne imprecis determinabilă conține în sine și dragoste, și regret, dar și acceptare a jertfirii copiilor nevinovați). Din scurtul scenariu fac parte inevitabilele versuri ale melodiei The Day We Die, aparținând formației rock Goodbye to Gravity, ”We’re not numbers, we’re free, we’re so alive, so alive/ ‘Cause the day we give in is the day we die, the day we die”, interpretate în momentul fatidic când a izbucnit incendiul.

Detaliile din relatarea despre oamenii scoși pe brațe din mijlocul flăcărilor, cărora le curgea carnea sau li se topeau hainele, despre tânărul al cărui tricou negru nu se mai distingea de pielea arsă ori despre părul în șuvițe roșii și negre al unei fete sunt dincolo de orice imaginație. Formula de teatru radiofonic este în acest caz cum nu se poate mai potrivită, deoarece simpla relatare e suficientă pentru a crea imagini mentale de groază, imaginea efectivă fiind prea mult. Efectele sonore folosite sunt variate, creând încă de la început o atmosferă sonoră diversificată: bătăi de aripi, clopote, valurile mării, șuieratul de vapor, valurile mării, pescărușii etc.

Dincolo de toate detaliile pe care le știm deja de acum doi ani (că salvările au ajuns târziu, piațeta s-a umplut de poliție, corpuri, ambulanțe etc.) e de remarcat că, lăsând la o parte neînțelegerile, certurile sau îmbrâncelile, oamenii care locuiau în vecinătate au fost solidari cu victimele, aducând pături și făcând orice altceva le-a stat în putință pentru a ajuta (stând chiar și pe post de stativ de perfuzii, în ciuda polițiștilor care încercau să-i alunge). Sunt foarte multe nenorocirile care se întâmplă în România și în lume. Numai că tragedia de pe 30 octombrie 2015 va rămâne în memoria oamenilor într-un fel aparte. Nu numai pentru că la noi domnesc ”dezorganizarea” și imposibilitatea de a stăpâni panica prin structuri bine puse la punct (poliție, salvare, pompieri), iar ”elementul uman e copleșit de imaginea dezastrului”. Ci mai ales pentru faptul că tragedia de la Colectiv, un carnagiu uman înspăimântător, a însemnat sacrificarea unor vieți tinere, a unor copii, putând astfel fi asociată cu masacrul inocenților.

De asemenea, a fost vorba de artă, în particular de arta muzicală, iar propoziția care a circulat în mediul virtual în perioada imediat următoare dezastrului ne urmărește încă: ”Nobody should die on the dance floor”. Nu ar trebui să îngăduim ca cineva să moară atunci când desfășoară un sau din cauza unui act artistic. Granița dintre artă și realitate ar trebui demarcată mai ales atunci când sunt în joc vieți omenești.

(64, scenariu radiofonic și regia artistică: Ilinca Stihi, distribuția: Ana Ciontea, Andrei Ciopec, Ciprian Chiricheș, Dana Marineci, Manuela Ciucur, Alina Petrică, Sandra Ducuță, Alexandra Pașcu și Mario Ionescu, operator TV și martor la evenimente, regia de studio: Janina Dicu, regia de montaj: Monica Wilhelm, Sound design: Mădălin Cristescu, redactor și coordonator de proiect: Crenguța Manea, Teatrul Național Radiofonic, https://radioromaniacultural.ro/teatrul-national-radiofonic-online-asculta-aici-premiera-64-un-spectacol-eseu-de-teatru-radiofonic-dedicat-tragediei-din-clubul-colectiv/)

Dana Tabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2017/11/64.html