Volumul de interviuri bilingv (român-englez), coordonat
de criticul de teatru Oltița Cîntec (Regia
românească, de la act de interpretare la practici colaborative/Romanian Theatre Directing, from Authorship
to Collaborative Practices), apărut la Editura Timpul (2016) reprezintă
pentru mine pretextul unui demers investigativ asupra regizorului (ca autor de
spectacol sau adept al devised theatre),
văzut dinspre el însuși. Deoarece volumul a fost lansat în diverse festivaluri
de teatru de la finele anului trecut și de anul acesta (printre care FNT sau
FITS), nu îmi propun o recenzie de carte.
Regizorii intervievați sunt: Radu Afrim, Gianina
Cărbunariu, Catinca Drăgănescu, Bogdan Georgescu, Eugen Jebeleanu, Cristi
Juncu, Radu-Alexandru Nica, Theodor Cristian Popescu, Leta Popescu și Bobi
Pricop. În măsura în care regizorii intervievați intră, mai mult sau mai puțin,
în sfera mea de interes, din perspectiva acestui minieseu, dincolo de modurile
diferite de intervievare și alte moduri posibile, mă voi limita la câteva
puncte de reper care să îmi ilustreze investigația.
Radu
Afrim. Interviul ia
forma unui dicționar de termeni care trimit la spectacolele regizorului, la
estetica sa sau la subiectele predilecte. Radu Afrim citește atent piesele de
teatru, critica de teatru, scrutează oamenii și actorii. Aspiră de-acum să își
formuleze propriile opinii critice cu privire la spectacole, neputând rămâne nepărtinitor:
”Pe de altă parte, e drept că simt ceva foarte puternic pentru spectacolele
mele nepremiate. Iar pe cele care au cronici proaste le divinizez de-a dreptul”
(p. 32, interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu).
Un regizor nonconformist, Radu Afrim s-a impus nu atât
prin premii sau aprecierea criticii de teatru, cât prin numărul tinerilor aduși
la teatru de-a lungul timpului, prin numărul mare de oameni care îi apreciază
spectacolele, dar mai ales prin calitatea acestora. Nu mă impresionează atât
cantitatea, cât calitatea celor al căror mental realmente reușește să fuzioneze
cu orizontul de senzații și semnificații pus în joc de regizor.
Dinspre el însuși, Radu Afrim pune foarte mare accent pe
omul din spatele actorului, pe vitalitatea autorilor de text dramatic aleși
(”autori vii”), per ansamblu aș spune pe calitatea de a fi viu, prezentă la toate elementele vizate de construirea unui
spectacol, de la scenariu sau actor, la spațiu audiovideo sau scenografie. Cu
această calitate asociez modalitatea sa de a lucra textul, prin care regizorul
își poate permite să deformeze, să includă scenariul în propriul sistem de
valori, să reinstituie textual și valoric. Nu întotdeauna acest lucru a fost
apreciat (mai ales în ceea ce privește dramaturgia clasică), de aceea R.A. a
ales în special dramaturgi contemporani nemontați anterior în România, iar în
ultimul timp a ajuns să își scrie propriile scenarii. În loc să intermedieze între
regizor și dramaturg, spectacolul va transpune astfel universul uman regăsit de
regizor la contemporani.
Cu toate acestea, R.A. nu se consideră un regizor-autor,
ci unul care lucrează spectacolul împreună cu trupa, fără a fi prin aceasta un
adept fără rezerve al teatrului de tip devised:
”E foarte erotică lupta cu textul, și indecentă, pentru că se întâmplă în grup.
(…) Totul se face în trupă.” (p. 20). În ceea ce privește modul în care R.A.
ajunge să echilibreze, plecând de la text, imaginea și sunetul, împreună cu
echipa, în ceea ce va constitui ulterior show-ul,
el devine incredibil de sincer: ”Spectacolele mele îmi sunt necunoscute, și nu
mă refer la cele pe care le-am uitat.” (p. 24).
Un univers audiovideo populat de personaje afrimiene, cu situații scenice
indisolubil legate de universul interior (psihologic) al actorilor aleși să le interpreteze
(ciudate în sens bun sau în sens rău) ia naștere din lucrul în echipă. Lumea show-rilor lui R.A. este o lume a
stărilor de spirit contradictorii (cu treceri tot mai bruște, în cele mai
recente spectacole realizate, de la registru grav la cel comic), având la bază
o estetică ce diferă de la spectacol la spectacol. Ars poetica regizorală a lui
R.A., care a preluat crearea de spectacol în cele mai recente montări ale sale,
culminează cu reconfigurarea în termeni contemporani a esteticii teatrale: tragicomicul,
absurdul tragic sau comicul grotesc, melancolia.
Deși nu și-a propus să schimbe ceva în lumea în care
trăiește ori în modul de a face teatru al contemporanilor săi (fie din teatrele
din est, fie din cele din vest), R.A. zguduie din temelii pământul pe care
calcă cel ce s-a lăsat furat de jocul scenic propus, la ieșirea din sala de
spectacol, fără a rămâne captiv: ”Ah, când te duci în Vest să faci teatru și
reușești să schimbi ceva, nu în tine, ci pe acolo, pe la ei, prin felul lor de
face teatru, atunci deja discutăm în alți termeni. În unii pe care nu-i cunosc.
:))” (p. 31).
Nu știu dacă teatrul lui R.A. dă dependență. S-a vorbit
foarte mult (Cristina Rusiecki), inclusiv în acest interviu, de numărul mare al
fanilor care îl urmăresc pe regizor prin țară, fiind prezenți la mai toate
spectacolele acestuia. Cred doar că e mai frumos termenul ”a urma” decât cel de ”a urmări”. Iar din felul în care regizorul se
exprimă în interviul citit, sper că este un regizor al libertății (de creație).
Aș fi vrut să pot adăuga ”absolute”, dar aș fi intrat într-un cerc vicios.
Dinspre regizor, și din felul în care se încheie prezentul interviu, luat ca
pretext, și din cel în care se încheiau și altele, R.A. se consideră mai
degrabă un regizor al faptului că ”nu le putem numi pe cele despre care nu știm
dacă au un nume”. Sau că ”nu le putem numi pe cele ce nu au un nume”. Ceea ce
nu e totuna cu ”despre cele ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. R.A. nu
a tăcut niciodată în spectacolele sale cu privire la universul estetico-etic
favorizat și nu a preferat sintactica spectaculară, în detrimentul semanticii. Dimpotrivă.
Dana Tabrea
https://dyntabu.blogspot.ro/2017/12/despre-regizori-vazuti-de-ei-insisi-i.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu