Întâlnire cu moartea

Actorul Radu Ghilaș este autorul a peste zece puneri în scenă până în prezent, iar nu de mult a avut premiera cu spectacolul său de licență în Regie la Uzina cu Teatru. De fiecare dată completând textul prin simboluri și semnificații, acesta își pune amprenta asupra ideaticii puse în joc de piesele pe care le montează. Este și cazul piesei Piele și cer de Dimitré Dinev (2006) asupra căreia Radu Ghilaș alege să se îndrepte regizoral cu acest prilej, valorificând simbolurile, dar și expunându-și câteva concepții cu privire la viață și moarte: ”viața nu-i decât un joc cu moartea”, ”viața mea e făcută din moartea celorlalți”, ”moartea nu e cea mai mare pierdere – cea mai mare pierdere e ceea ce moare în om în timpul vieții”. Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni se încheie în felul următor: ”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Doar dragostea poate face ca pielea să fie demnă de cer.

Credința, speranța și dragostea sunt virtuți cardinale în creștinism, a căror ordine Radu Ghilaș o răstoarnă – Love, Faith, Hope dau numele tatuat pe corp al iubitelor din trecutul protagonistului – și consideră că atunci când și ”dacă le pierdem, nu ne mai rămâne decât moartea”. Dat fiind că textul tinde să fie destul de brut pe alocuri, iar cei doi actori (Petronela Grigorescu și Ionuț Cornilă) pun foarte multă carne pe scheletul dur, investindu-l cu emoție și energie, trimiterea la Epistola Sfântului Apostol Pavel, în contextul semnalat, poate deveni controversabilă. Sufletul nu trebuie căutat printre măruntaie și străfunduri, ci în afara omului, în gândurile lui devenite fapte, în ceilalți, în chipurile celor ce nu mai sunt, dar care cumva au rămas întipăriți pe pielea lui sau în durerea pe care o resimte. Întâlnirea mercenarului cu moartea ia forma unei stranii povești de iubire ce se înfiripă între el și  jefuitoarea de cadavre. Această întâlnire stă sub semnul complementarității dintre Eros și Thanatos.

Scenariul poate fi circumscris realismului simbolic pe care îl practică Radu Ghilaș în montări, cu mențiunea că de această dată parcursul regizoral se complică puțin în direcția absurdului (anumite ambiguități de situație, devenind ușor incredibil), al expresionismului frizând grotescul (transformarea anumitor pasaje de text în micromonologuri, corespunzându-le în spectacol microscenele sau flash-urile realizate prin modificarea luminii, introducerea unui spot și închiderea personajului feminin/Petronela Grigorescu într-o celulă incandescentă din interiorul căreia luptă cu trecutul, cu sine ori cu o idee, lucru evident și din gesticulația contorsionată a mâinilor), la limită cu onirismul. Per ansamblu, Radu Ghilaș intenționează să lucreze un spectacol de atmosferă, lucru evident din laitmotivul melodic instrumental, din proiecțiile video ori light design, continuu, fără heblu. Numai că flash-urile deja menționate, ca și momentele de proiecție pe pielea personajului masculin/Ionuț Cornilă (șarpele, figurile feminine) comportă o notă emfatică și ostentativă, ceea ce mai mult destructurează și fracturează spectacolul, în loc să-l omogenizeze. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că respectivele momente atrag atenția nu doar prin retorică și stridență, ci și prin faptul că ele comportă un efort mai deosebit din partea echipei tehnice sau a actorilor.

Pe lângă intenția de a crea atmosferă, Radu Ghilaș ține în foarte mare măsură cont de text, fără a i se putea reproșa însă că ar lucra prea textual. Regizorul își formulează o viziune unitară asupra textului pe care o duce până la capăt: întâlnirea cu moartea înseamnă anularea spațiului și a timpului. În această ordine de idei, obsesia legată de ceasuri (proiecție, soluții regizorale) ori de locul scenic ales pentru moartea eroului (există câteva anticipări pe care regizorul nu le lasă la vedere) sugerează o prețioasă inutilitate. Abordarea regizorală tinde să fie clasică, realistă și simbolică din dorința de a lucra ca la carte, exceptând momentele cu o estetică particulară (flash-urile expresioniste) la care m-am referit deja, ceea ce nu scutește spectacolul de o anume contradicție. O constantă a simbolisticii spectacolelor lui Radu Ghilaș o conferă haina: rochia neagră de sub mantia de camuflaj pe care ea o îmbrăcată la final, la care se adaugă replica lui (”acum știu cine ești”) și, în plus, proiecțiile în perfect acord cu ideea regizorală (hainele care urcă la cer, trupurile) nu sunt redundante.

Petronela Grigorescu și Ionuț Cornilă fac un veritabil tur de forță pentru a transpune replicile textuale în spectacol de actor. Ambii au experiența scenică necesară pentru a negocia cu logica textului, conferindu-i intonația potrivită, modulând-o și pliind-o pe economia concretă a situațiilor scenice construite din lumini și umbre ale sufletului. De la rebelul de la început, râzând forțat și bătând din bocanc, la femeia vulcanică și sensibilă din final, ulterior la întruchiparea morții, Petronela Grigorescu poate fi surprinsă în diverse ipostaze nuanțate de rol. Ionuț Cornilă, unul dintre cei mai expresivi actori ai Naționalului ieșean, dovedește o abilitate uimitoare de a trece de la ipostaze de rol brutale, la ipostaze de rol delicate. E suficient să-i surprinzi privirea atunci când exprimă mirare ori tandrețe sau să-i accepți convenția dramatismului ferm. Cei doi se completează, într-o complicitate scenică greu de egalat. Se situează pe același nivel de teatralitate, convențional și simulare. Din această postură, îl ajută pe tânărul Răzvan Grosu/Soldatul, student în anul II la Actorie, să debuteze. Dar mai mult decât atât, însuși rolul tânărului, amestec de tremur și incertitudine, îi este favorabil, acesta nefiind încă obișnuit cu scândura, dar întâmpinând-o cu perseverență și fiind dornic să îi facă față. În mai mică măsură, și în cazul său se produce o întâlnire cu moartea, indescifrabil legată de fenomenul erosului.

(Piele și cer de Dimitré Dinev, traducerea: Dan Stoica, regia: Radu Ghilaș, distribuția: Petronela Grigorescu, Ionuț Cornilă, Răzvan Grosu, decor: Cătălin Târziu, costume: Rodica Arghir, muzica originală: Dragoș Cohal și Ionuț Todică, video design: Andrei Cozlac, premiera: 4 aprilie 2018, Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/04/intalnire-cu-moartea.html

Un spectacolul caligramă

Poate ați văzut filmul în care viața personajelor se construia asemenea unui castel din cărți de joc. Iar o singură mutare în primul puzzle de destin creat, venind din partea primului lot de personaje, avea consecințe asupra vieții următorului lot, într-un raport cauză-efect de nedescifrat de cei din interiorul ”jocului”, vizibil pentru spectator abia la final. La acel film m-a dus cu gândul scenariul inteligent conceput de Csaba Székely și la fel de inteligent adaptat de regizorul Radu-Alexandru Nica pentru inteligenții actori sibieni. Dacă în filmul al cărui titlu nu mi-l amintesc scenele se derulau secvențial, dând impresia de colaj, în spectacolul lui Radu Nica cele zece scene se întrepătrund parțial, iar cele zece personaje au legătură unele cu altele.

Aparent, cele zece porunci biblice stau la baza spectacolului (”Să nu ai alți dumnezei înaintea mea!”, ”Să nu îți faci chip cioplit!”, ”Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert!”, ”Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește!”, ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ!”, ”Să nu ucizi!”, ”Să nu preacurvești!”, ”Să nu furi!”, ”Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”, Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”), fiecare dintre cele zece personaje încălcând una dintre acestea, lucru care va avea consecințe negative asupra vieții altui personaj, înrudit într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că în fond toți suntem semeni, nu-i așa?

În fapt, cele zece porunci nu sunt decât un pretext. Dacă ar fi să ne referim chiar la prima poruncă (”Să nu ai alți dumnezei înaintea mea!”), dumnezeii avuți în vedere, după cum se poate observa și din detaliile scenografice, sunt noii zei ai cetății (starurile, tehnologia, vedetele politice etc.). Iar înscrisul ”Dumnezeu n-a fost aici” de pe decorul pictural de tip graffiti art face ca totul să trimită în mod absolut remarcabil la conceptul lui René Magritte din Ceci n’este pas une pipe. Tot de aici începe și descifrarea construcției spectaculare, din scene care se intersectează și se reiau parțial de la o poveste la alta. Între re(prezentare) și (sub)text se instalează exact aceeași distanță intenționată din tabloul lui Magritte care reprezintă o pipă, având sub imagine înscrisul cum că ”Aceasta nu este o pipă”. În spectacol se face referire la ceea ce este evident (cele zece porunci care sunt numite în momentul trecerii de la o scenă la alta de unul sau altul dintre personaje), iar din reprezentare (derularea spectacolului propriu-zis, făcând uz de storrytelling și jucând cu cărțile pe față în privința faptului că acțiunea scenică nu-i decât simulare) rezultă negarea celor zece porunci (cu trimiteri având la bază experiențe subiective sau cu implicații sociale actuale).

În altă ordine de idei, în spectacol e vorba de Dumnezeu și de cele zece porunci, dar înscrisul cum că ”Dumnezeu n-a fost aici” contrazice ceea ce este reprezentat. Dacă o contradicție reală nu poate exista între text (ceea ce se scrie în piesă, text de spectacol, scenariu etc.) și imagine (spectacolul ca reprezentare de ordin vizual, cu replici rostite), în măsura în care o contracție reală poate exista doar între două afirmații (ordinea textului și ordinea reprezentațională a imaginii sunt situate în planuri diferite), se pare că regizorul este un antireprezentaționist (cum am mai observat și în alte rânduri). De aceea, probabil că i-ar da dreptate lui Michel Foucault atunci când interpretează tabloul lui René Magritte ca fiind o caligramă. Și poate că ar fi de acord cu faptul că spectacolul său este o caligramă. Un spectacol caligramă în contextul căruia secretul pantofilor bej (o pereche de pantofi de damă bej se găsesc plasați în spatele decorului la început, evitând simetria în raport cu decorul din fața lor, după care unul din personaje îi încalță), proiecția video pe fundal (în avans, retrospectivă sau uneori chiar în acord cu storrytelling-ul), aprinderea globurilor atunci când sunt în joc anumite personaje (globurile fiind plasate deasupra celor zece spații de intrare în scenă – decorul propriu-zis, concentrând o stație de metrou, de la pereții desenați în grafitti art, la barele de la intrare, într-un perimetru restrâns) sau gravitatea absurd voită de dinaintea pauzei, invitând la ”sezonul doi” și proiectând pe fundal ”Colectiv” nu necesită nici un fel de interpretare. Un spectacolul caligramă modulat pe ruperea de ritm dintre ”Dumnezeu n-a fost aici” și ”Să nu…”. Cu treceri bruște de la comic la grav, de la serios la derizoriu ori de la expresivitate scenică, la improvizație ori șarjare. Un spectacol caligramă rece din spatele căruia vocea regizorului pare să nu spună decât că nu trebuie să credem în corespondența dintre text și imagine, dintre obiect și realitate, dintre replică și fapt; că nu trebuie să credem în spectacolul pe care îl vizionăm deoarece reprezentarea scenică nu-i decât o iluzie. Mai mult, realitatea scenică e una de ordin lingvistic în contextul căreia situațiile și personajele nu au corespondență reală, iar acest lucru e lăsat la vedere din punct de vedere regizoral.

În scenele intercalate, cu reluarea fragmentară a unor momente pentru a explicita treptat situațiile și relațiile dintre personaje, schimbând ușor detaliile și neurmând o ordine cronologică, fiecare dintre actori este, pe rând, narator și personaj. Din poruncă în poruncă (încălcate de unii) și din păcat în păcat (comise de alții), se ajunge în final, în mod circular, la un prim păcat (mama care și-a abandonat/vândut copilul) și la un ultim păcat (incestul, cuplul care se formează și urma să aibă un copil se dovedește a fi format din frate și soră). În pofida glacialului abordării regizorale, personajele excelent interpretate (limbajul teatral și interpretările actoricești sunt foarte vii) conferă spectacolului o tensiune ce se amplifică pe măsura curiozității cu care sunt urmărite și descâlcite situațiile, dar care se și descarcă prin nostimade și ironii scenice.

(10 de Csaba Székely, traducerea: Sándor László, regia: Radu-Alexandru Nica, scenografia, video, light design: Andu Dumitrescu, muzica: Vlaicu Golcea, cu: Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Serenela Mureșan, Cristina Ragos, Vlad Robaș, Ciprian Scurtea, Cristian Timbuș, Arina Ioana Trif, Marius Turdeanu, prezentat în cadrul Microstagiunii BRD Scena9, 24 martie 2018, Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2018/04/un-spectacolul-caligrama.html

Paște 2018

Sărbători binemeritate!


Dana Tabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2018/04/de-paste-2018.html