Un spectacolul caligramă

Poate ați văzut filmul în care viața personajelor se construia asemenea unui castel din cărți de joc. Iar o singură mutare în primul puzzle de destin creat, venind din partea primului lot de personaje, avea consecințe asupra vieții următorului lot, într-un raport cauză-efect de nedescifrat de cei din interiorul ”jocului”, vizibil pentru spectator abia la final. La acel film m-a dus cu gândul scenariul inteligent conceput de Csaba Székely și la fel de inteligent adaptat de regizorul Radu-Alexandru Nica pentru inteligenții actori sibieni. Dacă în filmul al cărui titlu nu mi-l amintesc scenele se derulau secvențial, dând impresia de colaj, în spectacolul lui Radu Nica cele zece scene se întrepătrund parțial, iar cele zece personaje au legătură unele cu altele.

Aparent, cele zece porunci biblice stau la baza spectacolului (”Să nu ai alți dumnezei înaintea mea!”, ”Să nu îți faci chip cioplit!”, ”Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert!”, ”Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește!”, ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ!”, ”Să nu ucizi!”, ”Să nu preacurvești!”, ”Să nu furi!”, ”Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”, Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”), fiecare dintre cele zece personaje încălcând una dintre acestea, lucru care va avea consecințe negative asupra vieții altui personaj, înrudit într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că în fond toți suntem semeni, nu-i așa?

În fapt, cele zece porunci nu sunt decât un pretext. Dacă ar fi să ne referim chiar la prima poruncă (”Să nu ai alți dumnezei înaintea mea!”), dumnezeii avuți în vedere, după cum se poate observa și din detaliile scenografice, sunt noii zei ai cetății (starurile, tehnologia, vedetele politice etc.). Iar înscrisul ”Dumnezeu n-a fost aici” de pe decorul pictural de tip graffiti art face ca totul să trimită în mod absolut remarcabil la conceptul lui René Magritte din Ceci n’este pas une pipe. Tot de aici începe și descifrarea construcției spectaculare, din scene care se intersectează și se reiau parțial de la o poveste la alta. Între re(prezentare) și (sub)text se instalează exact aceeași distanță intenționată din tabloul lui Magritte care reprezintă o pipă, având sub imagine înscrisul cum că ”Aceasta nu este o pipă”. În spectacol se face referire la ceea ce este evident (cele zece porunci care sunt numite în momentul trecerii de la o scenă la alta de unul sau altul dintre personaje), iar din reprezentare (derularea spectacolului propriu-zis, făcând uz de storrytelling și jucând cu cărțile pe față în privința faptului că acțiunea scenică nu-i decât simulare) rezultă negarea celor zece porunci (cu trimiteri având la bază experiențe subiective sau cu implicații sociale actuale).

În altă ordine de idei, în spectacol e vorba de Dumnezeu și de cele zece porunci, dar înscrisul cum că ”Dumnezeu n-a fost aici” contrazice ceea ce este reprezentat. Dacă o contradicție reală nu poate exista între text (ceea ce se scrie în piesă, text de spectacol, scenariu etc.) și imagine (spectacolul ca reprezentare de ordin vizual, cu replici rostite), în măsura în care o contracție reală poate exista doar între două afirmații (ordinea textului și ordinea reprezentațională a imaginii sunt situate în planuri diferite), se pare că regizorul este un antireprezentaționist (cum am mai observat și în alte rânduri). De aceea, probabil că i-ar da dreptate lui Michel Foucault atunci când interpretează tabloul lui René Magritte ca fiind o caligramă. Și poate că ar fi de acord cu faptul că spectacolul său este o caligramă. Un spectacol caligramă în contextul căruia secretul pantofilor bej (o pereche de pantofi de damă bej se găsesc plasați în spatele decorului la început, evitând simetria în raport cu decorul din fața lor, după care unul din personaje îi încalță), proiecția video pe fundal (în avans, retrospectivă sau uneori chiar în acord cu storrytelling-ul), aprinderea globurilor atunci când sunt în joc anumite personaje (globurile fiind plasate deasupra celor zece spații de intrare în scenă – decorul propriu-zis, concentrând o stație de metrou, de la pereții desenați în grafitti art, la barele de la intrare, într-un perimetru restrâns) sau gravitatea absurd voită de dinaintea pauzei, invitând la ”sezonul doi” și proiectând pe fundal ”Colectiv” nu necesită nici un fel de interpretare. Un spectacolul caligramă modulat pe ruperea de ritm dintre ”Dumnezeu n-a fost aici” și ”Să nu…”. Cu treceri bruște de la comic la grav, de la serios la derizoriu ori de la expresivitate scenică, la improvizație ori șarjare. Un spectacol caligramă rece din spatele căruia vocea regizorului pare să nu spună decât că nu trebuie să credem în corespondența dintre text și imagine, dintre obiect și realitate, dintre replică și fapt; că nu trebuie să credem în spectacolul pe care îl vizionăm deoarece reprezentarea scenică nu-i decât o iluzie. Mai mult, realitatea scenică e una de ordin lingvistic în contextul căreia situațiile și personajele nu au corespondență reală, iar acest lucru e lăsat la vedere din punct de vedere regizoral.

În scenele intercalate, cu reluarea fragmentară a unor momente pentru a explicita treptat situațiile și relațiile dintre personaje, schimbând ușor detaliile și neurmând o ordine cronologică, fiecare dintre actori este, pe rând, narator și personaj. Din poruncă în poruncă (încălcate de unii) și din păcat în păcat (comise de alții), se ajunge în final, în mod circular, la un prim păcat (mama care și-a abandonat/vândut copilul) și la un ultim păcat (incestul, cuplul care se formează și urma să aibă un copil se dovedește a fi format din frate și soră). În pofida glacialului abordării regizorale, personajele excelent interpretate (limbajul teatral și interpretările actoricești sunt foarte vii) conferă spectacolului o tensiune ce se amplifică pe măsura curiozității cu care sunt urmărite și descâlcite situațiile, dar care se și descarcă prin nostimade și ironii scenice.

(10 de Csaba Székely, traducerea: Sándor László, regia: Radu-Alexandru Nica, scenografia, video, light design: Andu Dumitrescu, muzica: Vlaicu Golcea, cu: Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Serenela Mureșan, Cristina Ragos, Vlad Robaș, Ciprian Scurtea, Cristian Timbuș, Arina Ioana Trif, Marius Turdeanu, prezentat în cadrul Microstagiunii BRD Scena9, 24 martie 2018, Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu)

Dana Țabrea


https://dyntabu.blogspot.ro/2018/04/un-spectacolul-caligrama.html