Întâlnire cu moartea

Actorul Radu Ghilaș este autorul a peste zece puneri în scenă până în prezent, iar nu de mult a avut premiera cu spectacolul său de licență în Regie la Uzina cu Teatru. De fiecare dată completând textul prin simboluri și semnificații, acesta își pune amprenta asupra ideaticii puse în joc de piesele pe care le montează. Este și cazul piesei Piele și cer de Dimitré Dinev (2006) asupra căreia Radu Ghilaș alege să se îndrepte regizoral cu acest prilej, valorificând simbolurile, dar și expunându-și câteva concepții cu privire la viață și moarte: ”viața nu-i decât un joc cu moartea”, ”viața mea e făcută din moartea celorlalți”, ”moartea nu e cea mai mare pierdere – cea mai mare pierdere e ceea ce moare în om în timpul vieții”. Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni se încheie în felul următor: ”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Doar dragostea poate face ca pielea să fie demnă de cer.

Credința, speranța și dragostea sunt virtuți cardinale în creștinism, a căror ordine Radu Ghilaș o răstoarnă – Love, Faith, Hope dau numele tatuat pe corp al iubitelor din trecutul protagonistului – și consideră că atunci când și ”dacă le pierdem, nu ne mai rămâne decât moartea”. Dat fiind că textul tinde să fie destul de brut pe alocuri, iar cei doi actori (Petronela Grigorescu și Ionuț Cornilă) pun foarte multă carne pe scheletul dur, investindu-l cu emoție și energie, trimiterea la Epistola Sfântului Apostol Pavel, în contextul semnalat, poate deveni controversabilă. Sufletul nu trebuie căutat printre măruntaie și străfunduri, ci în afara omului, în gândurile lui devenite fapte, în ceilalți, în chipurile celor ce nu mai sunt, dar care cumva au rămas întipăriți pe pielea lui sau în durerea pe care o resimte. Întâlnirea mercenarului cu moartea ia forma unei stranii povești de iubire ce se înfiripă între el și  jefuitoarea de cadavre. Această întâlnire stă sub semnul complementarității dintre Eros și Thanatos.

Scenariul poate fi circumscris realismului simbolic pe care îl practică Radu Ghilaș în montări, cu mențiunea că de această dată parcursul regizoral se complică puțin în direcția absurdului (anumite ambiguități de situație, devenind ușor incredibil), al expresionismului frizând grotescul (transformarea anumitor pasaje de text în micromonologuri, corespunzându-le în spectacol microscenele sau flash-urile realizate prin modificarea luminii, introducerea unui spot și închiderea personajului feminin/Petronela Grigorescu într-o celulă incandescentă din interiorul căreia luptă cu trecutul, cu sine ori cu o idee, lucru evident și din gesticulația contorsionată a mâinilor), la limită cu onirismul. Per ansamblu, Radu Ghilaș intenționează să lucreze un spectacol de atmosferă, lucru evident din laitmotivul melodic instrumental, din proiecțiile video ori light design, continuu, fără heblu. Numai că flash-urile deja menționate, ca și momentele de proiecție pe pielea personajului masculin/Ionuț Cornilă (șarpele, figurile feminine) comportă o notă emfatică și ostentativă, ceea ce mai mult destructurează și fracturează spectacolul, în loc să-l omogenizeze. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că respectivele momente atrag atenția nu doar prin retorică și stridență, ci și prin faptul că ele comportă un efort mai deosebit din partea echipei tehnice sau a actorilor.

Pe lângă intenția de a crea atmosferă, Radu Ghilaș ține în foarte mare măsură cont de text, fără a i se putea reproșa însă că ar lucra prea textual. Regizorul își formulează o viziune unitară asupra textului pe care o duce până la capăt: întâlnirea cu moartea înseamnă anularea spațiului și a timpului. În această ordine de idei, obsesia legată de ceasuri (proiecție, soluții regizorale) ori de locul scenic ales pentru moartea eroului (există câteva anticipări pe care regizorul nu le lasă la vedere) sugerează o prețioasă inutilitate. Abordarea regizorală tinde să fie clasică, realistă și simbolică din dorința de a lucra ca la carte, exceptând momentele cu o estetică particulară (flash-urile expresioniste) la care m-am referit deja, ceea ce nu scutește spectacolul de o anume contradicție. O constantă a simbolisticii spectacolelor lui Radu Ghilaș o conferă haina: rochia neagră de sub mantia de camuflaj pe care ea o îmbrăcată la final, la care se adaugă replica lui (”acum știu cine ești”) și, în plus, proiecțiile în perfect acord cu ideea regizorală (hainele care urcă la cer, trupurile) nu sunt redundante.

Petronela Grigorescu și Ionuț Cornilă fac un veritabil tur de forță pentru a transpune replicile textuale în spectacol de actor. Ambii au experiența scenică necesară pentru a negocia cu logica textului, conferindu-i intonația potrivită, modulând-o și pliind-o pe economia concretă a situațiilor scenice construite din lumini și umbre ale sufletului. De la rebelul de la început, râzând forțat și bătând din bocanc, la femeia vulcanică și sensibilă din final, ulterior la întruchiparea morții, Petronela Grigorescu poate fi surprinsă în diverse ipostaze nuanțate de rol. Ionuț Cornilă, unul dintre cei mai expresivi actori ai Naționalului ieșean, dovedește o abilitate uimitoare de a trece de la ipostaze de rol brutale, la ipostaze de rol delicate. E suficient să-i surprinzi privirea atunci când exprimă mirare ori tandrețe sau să-i accepți convenția dramatismului ferm. Cei doi se completează, într-o complicitate scenică greu de egalat. Se situează pe același nivel de teatralitate, convențional și simulare. Din această postură, îl ajută pe tânărul Răzvan Grosu/Soldatul, student în anul II la Actorie, să debuteze. Dar mai mult decât atât, însuși rolul tânărului, amestec de tremur și incertitudine, îi este favorabil, acesta nefiind încă obișnuit cu scândura, dar întâmpinând-o cu perseverență și fiind dornic să îi facă față. În mai mică măsură, și în cazul său se produce o întâlnire cu moartea, indescifrabil legată de fenomenul erosului.

(Piele și cer de Dimitré Dinev, traducerea: Dan Stoica, regia: Radu Ghilaș, distribuția: Petronela Grigorescu, Ionuț Cornilă, Răzvan Grosu, decor: Cătălin Târziu, costume: Rodica Arghir, muzica originală: Dragoș Cohal și Ionuț Todică, video design: Andrei Cozlac, premiera: 4 aprilie 2018, Uzina cu Teatru, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/04/intalnire-cu-moartea.html