Un proiect cu multiple mize

Visând glasuri este un spectacol transparent, emoționant, având multiple mize, printre care: crearea unei punți emoționale empatice între mai micii sau mai marii spectatori și lumea copiilor cu deficiențe de auz și, prin extrapolare, încercarea de a-l înțelege pe celălalt, oricât de diferit; folosirea limbajului semnelor pe scenă și nevoia de a conferi teatrului o funcție cultural-educativă și terapeutică. Rolul artei este acela de a vindeca sufletul, pe cel al micilor performeri care transpun perspectiva lor asupra lumii prin semne cărora li se adaugă mijloacele artistice (imagini sugestive, având uneori funcție de simboluri și sound plastic), dar și pe cel al spectatorilor care devin părtași, prin propriile neîmpliniri, absențe, diferențe etc., la lumea celor izolați de restul prin anumite deficiențe senzoriale, compensând prin dezvoltarea altor abilități, sensibilități și simțuri.

Structurat foarte precis, frame după frame, cu dublă proiecție mai întâi pe cortina intermediară transparentă, separând lumea celor cu deficiențe (sau, generalizând,  doar altfel) de restul (prin această distanțare de public, impactul emoțional se dublează în mod paradoxal) și mai apoi pe fundal (încercând să simuleze efectul 3D), spectacolul este tehnic impecabil. Copiii se descurcă admirabil, drept urmare și dovadă a unor exerciții serioase. Spectacolul dovedește că s-a lucrat considerabil și în ceea ce privește sincronizarea între elementele din care se compune (imagine video, textul proiectat spre buza scenei, semn, sunet). Cu atât mai mult sunt de lăudat copiii cu cât ei nu au imaginea întregului spectacular din care fac parte. Iar spectatorul non-empatic va trebui să facă un efort mare de imaginație pentru a putea înțelege cu adevărat cum e să visezi că s-ar putea inventa o nouă silabă sau o literă (un semn) care să cuprindă în ea întregul sunetelor și al senzațiilor produse de scârțâitul zăpezii sau care să redea sunetul interjecțiilor, bunăoară al acelui cra (laitmotivul ciorii).

Prin monologurile pe care le construiește și pe care copiii, asistați de actrița Claudia Stühler le redau prin semne, Lavinia Braniște reușește să surprindă foarte bine următoarea idee: în cazul persoanelor care au un deficit în ceea ce privește unul dintre simțuri (vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ) se dezvoltă mai mult celelalte. E celebru deja cazul pictorului John Bramblitt care a început să picteze după ce și-a pierdut vederea la 20 de ani. Pictura a fost în cazul său o terapie, ajutându-l să treacă peste un moment dificil al vieții lui. John Bramblitt folosește puffy paint, un fel de vopsea în relief, cu o textură ce poate fi simțită tactil. Deosebește culorile prin diferența de textură dintre vopsele. În cazul său, simțul tactil îl suplinește pe cel vizual, memoria și imaginația s-au dezvoltat foarte mult, în mod compensatoriu. Situația expusă e de regăsit în cazul oricărei deficiențe de ordin senzorial sau fizic, înnăscută sau dobândită. Cazul Anitei Hollander este surprinzător pentru lumea teatrului. Anita Hollander este o actriță activă deși nu are decât un picior. Și-a pierdut un picior în 1977 pentru că a avut cancer. Mai mult, un personaj feminin a fost special inventat pentru ea în spectacolul intitulat Still Standing. Iar exemplele ar putea continua. Cu mențiunea că Nicoleta Lefter valorifică tot lirismul și imaginația de care dau dovadă persoanele cu deficiențe de auz aflate în postura de a construi o lume a sunetelor mute care nu se aud, dar sunt colorate, au gust, miros etc. Pe lângă dezvoltarea unor simțuri compensatorii, sensibilitatea celor doi copii e neobișnuită, lucru care reiese din metaforele puse în joc, având un foarte mare impact emoțional asupra publicului.

Spre deosebire de exemplele date mai sus, în care e vorba de a suplini o deficiență de alt ordin decât cea avută în vedere în spectacolul Nicoletei Lefter, aceasta din urmă procedează oarecum paradoxal: întregul scenic e compus din imagini, simboluri, text, SUNET, metaforă, poezie și foarte multă candoare, iar cei doi copii cu deficiențe de auz nu au acces la acest univers scenic în întregul său, mai întâi ca performeri în spectacol și în al doilea rând pentru că latura sonoră le e inaccesibilă (din acest motiv s-a introdus momentul ce simulează filmul mut, cu fugărirea și prinderea bilei de lumină proiectate cortina intermediară, ce crește de la foarte mare și descrește până la punctiform). În acest din urmă sens, spectacolul dă foarte mult de gândit celui ce are acces la întreg și poate empatiza cu celălalt. Poate și mai mult ar da de gândit un spectacol despre/pentru copiii sau persoanele cu deficiențe de vedere (în acest caz însuși conceptul punând mari probleme, simțul vizual fiind considerat esențial în teatru).

În concordanță cu exemplele și cu ideea monologurilor scrise de Lavinia Braniște, Nicoleta Lefter îi prinde pe cei doi copii cu deficiențe de auz într-un spectacol care reprezintă în același timp evocarea vie a universului lor particular, o lume definită printr-o mare absență (cea a sunetului) și de multe alte prezențe care vin să suplinească respectiva absență (visuri, vise, coșmaruri, speranțe sau temeri, senzații compensatorii exacerbate, imaginație și metaforă). Emblematică pentru lumea persoanelor având o deficiență de un anume fel e senzația de claustrare într-un spațiu fără ieșire: ”Sunt copaci de jur împrejur și nu pot să ies dintre ei” (repetitiv). Marginalizarea, autismul inevitabil rezultat din separarea de ceilalți, din faptul că sunt altfel conduc la asemenea senzații de însingurare extremă. Cortina intermediară de proiecție în spatele căreia stau performerii în cea mai mare parte a timpului și metafora gratiilor sunt cele mai reușite modalități de a atinge miza principală a spectacolului: încercarea de a empatiza cu alteritatea în diferența sa și cu semenul, respectându-i faptul că e altfel decât ceilalți prin ceva anume, oricare ar fi acel ceva, deficiență de auz în cazul de față. Simbolul păsării albastre din final e perfect pentru a sugera deschiderea aripilor imaginației, dezvăluind o lume încărcată de lumină, culoare și metaforă, deși mută. E un simbol al speranței.

Nicoleta Lefter nu e la primul proiect prin care testează limitele ființei umane în diferența ei. E performer în Refracție, un proiect despre copiii cu autism, realizat împreună cu coregrafa Silvia Călin (cu care a mai lucrat la Aleargă) luând ca punct de plecarea cartea Anei Dragu, Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Actrița empatică și inteligentă se îndreaptă acum spre zona conceperii și (să sperăm că treptat) spre cea a realizării de spectacol (regizorală) având, după cum am văzut, mize multiple ce vin în întâmpinarea temelor de interes în plan nu doar european, ci și mondial.

(Visând glasuri, monologuri de Lavinia Braniște, versuri: Ted Hughes, concept: Nicoleta Lefter, video artist: Paul Mureșan, sound design: Claudiu Urse, cu Claudia Stühler, Raluca Maria Şerbu și Emanuel Furdui – elevi Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă, nr. 2, Sibiu, Claudiu Urse, Nicoleta Lefter/Paul Bondane, Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu, premiera: 27 martie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.ro/2018/05/un-proiect-cu-multiple-mize.html