Criticul de teatru Ștefan Oprea: un omagiu

Ștefan Oprea (n. 1932 – d. 2018) a fost un critic de teatru și film ieșean, doctor al Universității ”Al.I. Cuza” din Iași, profesor la UAGE, redactor și publicist etc. Cunoscut drept criticul de teatru prin excelență al Iașului, stimat de studenți, actori și regizori, Ștefan Oprea s-a afirmat din interiorul lumii teatrale ieșene, întreținând prietenii fructuoase cu oamenii de teatru despre care a scris. A fost un profesionist, a participat la festivaluri și manifestări de profil, și a fost el însuși un om de teatru foarte activ. Cronicile sale pot fi consultate în periodice sau în volumele în care cu mare grijă le-a strâns, crezând în ideea de istorie a teatrului și în rolul cronicarului de teatru ca mărturisitor al vremurilor sale: ”Ca fumul este gloria scenică. Norocul ei rămâne memoria spectatorilor, dar și ea cade, cu timpul, în aceeași zodie. Singura șansă e hulitul și neiubitul critic; paginile lui durează ceva mai mult, sunt singurele care vor depune mărturie în fața celor care vor veni și vor dori să știe ce a fost, cine a fost, cum a fost în perioada cutare și cutare. Istoria teatrului va avea și ea nevoie de ele. (din ”Încheiere” la Prin teatre și prin ani, Editura Artes a UAGE, Iași, 2011).

Teatrul este o artă vie, care, ca orice este viu, e sortit la un moment dat să moară. La fel și cronica de teatru, mai mult sau mai puțin o artă sau o operă în felul ei, în funcție de cel ce se angajează în respectivul act, e mărturia unor momente socio-istorice din punctul de vedere al celui ce le consemnează, trecându-le prin filtrul său. De aceea, personal am mari îndoieli că istoria teatrului ar putea însemna mai mult decât un corp tatuat cu un marker permanent, cu pretenții de universalitate, de obiectivitate și de perenitate, însă sortit, fără drept de apel, morții. Luptând cu această idee, criticul de teatru Ștefan Oprea a încercat să scrie dintr-o perspectivă cât mai obiectivă, raportând creația dramaturgului la spectacol, interpretările actoricești la viziunea regizorală și analizând interconectat prestațiile actoricești. Și-a însușit terminologia de specialitate profesionistă, făcând însă uneori apel la metafore, comparații și termeni specifici care îl afirmă ca făcând figură aparte în peisajul criticii de teatru ieșene. Mi-am propus să formulez câteva considerații privitoare la teatrul contemporan, luând ca punct de plecare gândurile despre teatru ale lui Ștefan Oprea, în acest moment de cotitură când omul a plecat dintre noi, lăsând în urmă criticul ce transpare din rândurile scrise ani de-a rândul despre festivaluri, spectacole, actori, regizori, oameni de teatru.

În cronicile sale, Ștefan Oprea a fost preocupat de o anume ”cultură a rolului”, și anume l-a interesat să schițeze liniile principale ale evoluției personajelor din spectacolele supuse atenției. El a analizat la rigoare nuanțele de interpretare din cadrul anumitor roluri. De asemenea, s-a îndreptat asupra abilității actorilor de a interpreta comedie, respectiv tragedie, sesizând pericolul ce poate surveni atunci când un actor tinde să fie considerat exclusiv comic/tragic (și, drept urmare, distribuit numai în rolurile care se presupune că îi corespund), dar remarcând și faptul că se produce o veritabilă surpriză, aproape o revelație atunci când se întâmplă ca un actor considerat a fi înzestrat pentru comedie/tragedie să dea lovitura în zona opusă. În caracterizarea actorilor folosește foarte multe descrieri de epitet, unele dintre epitete acestea fiind la îndemâna oricui (”aplomb”, ”forță”, ”intensitate”), iar altele alcătuind expresii ce izvorăsc din silul său particular și din terminologia specifică folosită (de exemplu, ”dramatism discret combustionat”, sintagmă extrasă dintr-un context mai amplu).

Criticul de teatru Ștefan Oprea este foarte atent să alterneze trăsăturile personajului cu cele ale actorului, fără a crea confuzie în mintea lectorului și, cu toate acestea, jonglând destul de abil între cele două registre. Pe Ștefan Oprea îl impresionează foarte multe aspecte la actori, printre care trecerile abile realizate de actor/actriță între stările psihologice complexe ale personajelor, pitorescul rolurilor, volubilitatea, abilitatea, subtilitatea, emoția stăpânită, nuanțările de rol etc. Deduc din cronicile sale că, pentru Ștefan Oprea, actor bun înseamnă înzestrat, talentat, abil, subtil, capabil să parcurgă o suită de stări diferite (aș completa, actualmente, în contextul spectacolului contemporan, chiar contradictorii) de mare acuitate psihologică, cu profunzime și expresivitate. În același timp, un actor bun trebuie să fie capabil să depășească registrul interpretativ cunoscut și prin care s-a făcut remarcat (comic/tragic) prin noi provocări neașteptate pentru publicul său, de dorit pentru critic (tragedie/comedie). Ștefan Oprea se mai referă la ”infinitatea paletei interpretative”, la o pluralitate tinzând spre infinit a posibilităților actoricești și cred că prin aceasta ar putea fi definit actorul total, așa cum îl vede el.

În concepția criticului de teatru Ștefan Oprea, actorii trebuie să se dovedească prin interpretarea rolurilor ”individualități bine reliefate”, dar, în același timp, să fie constant preocupați de unitatea de ansamblu spectacologică. Un regizor bun se va preocupa întotdeauna atât de valorificarea potențialului fiecărui actor în parte, cât și de omogenizarea interpretărilor actoricești. Un regizor bun, în concepția lui Ștefan Oprea, nu lasă actorii să joace pe cont propriu, fiecare în legea lui. Chiar dacă interpretările individuale sunt valabile, fiecare în parte, trebuie să se tindă spre o interdependență a raporturilor scenice dintre actori. În ceea ce privește construcția scenică propriu-zisă, un spectacol bun trebuie să fie cursiv, accesibil, iar nu să cultive ambiguitățile textului (dacă e cazul). Ștefan Oprea numește conceptul regizoral ”idee-ax a spectacolului”, considerând importante buna descifrare a sensurilor textului și transferul just realizat de regizor dinspre sensurile acordate textului înspre sensurile obținute prin intermediul interpretărilor actoricești. După cum s-a putut remarca, analizele de spectacol ale lui Ștefan Oprea prin cronicile sale au în vedere atât jocul actoricesc, cât și viziunea regizorală.

Atunci când are în vedere construcția scenică, Ștefan Oprea se referă la spectacole curate sau având o anumită siguranță, ”o bună distribuire a accentelor în curgerea acțiunii”. Uneori el recunoaște că e dificil de apreciat cât din reușita de ansamblu se datorează regizorului și cât actorului ce interpretează rolul. Ștefan Oprea a scris despre actorii pe care îi cunoștea și în cazul cărora a observat că regia se plia pe abilitățile actorului și nu invers deoarece era vorba de actori foarte talentați (Dionisie Vitcu sau Teofil Vâlcu de exemplu), având personalități puternice și concepții solide despre teatru și despre interpretarea particulară a rolurilor jucate. Dar, atunci când analizează un spectacol, Ștefan Oprea nu se referă doar la actori și regizori ori la relațiile dintre actori și regizori, jocurile puterii și raporturile de forță dintre cele două categorii, ci și la echilibrul de ansamblu spre care spectacolul trebuie să tindă printr-o bună gestionare a raporturilor dintre actori în scenă. Această gestionare depinde de experiența regizorului. Mai departe, echilibrul scenic final este obținut prin acordarea tuturor elementelor spectacolului – mișcare scenică, scenografie, ”bandă sonoră”, personaje de figurație inventate, pe care criticul de teatru le are în vedere.

Ștefan Oprea apreciază în mod special scenografia atunci când aceasta e raportată la psihologia personajelor. Și ca noi toți dă de înțeles când un spectacol e mai puțin reușit prin faptul că se concentrează asupra scenografiei. Într-un caz anume, anunță că în reușita spectacolului contribuția scenografului e hotărâtoare, aceasta punând sub semnul îndoielii alte aspecte, pe care de altfel nu omite să le menționeze la rândul lor. Merge destul de departe din punct de vedere tehnic, dar și în ceea ce privește atmosfera ori starea transmisă spectatorului, apreciind cursivitatea ori ținuta plastică a unui spectacol. Este dezamăgit atunci când ceva i se pare a fi în plus, ca o ”lungime obositoare, trenantă”. Propune ca tablourile să fie mai curând interferate spre a spori dinamicitatea unui spectacol (”spor de alertețe”). Citind cronicile lui Ștefan Oprea nu poți să nu remarci cu nu s-a mulțumit să rămână în vechea gardă de critici, ci a vrut să țină pasul cu evoluția spectacolului contemporan și a modului în care se scrie despre teatru astăzi.

Ștefan Oprea nu a analizat doar spectacole, ci și piesele de teatru care stau la baza lor, urmărind să pună în evidență contextul istoric, social, dar și subiectiv. De exemplu, atunci când se referă la Noaptea calicilor de Mircea Radu Iacoban are în vedere faptul că eroul este chiar orașul Iași și devine ușor patetic. Atunci când analizează construcția dramatică, Ștefan Oprea deosebește între piese clasice, structurate-n jurul unui miez conflictual și piese moderne, cu o ”ținută narativă”, o suită de tablouri sugestive, cu accent pe acțiune, situație scenică, și nu pe caractere. El se oprește și asupra legăturii dintre tablouri (scene) dintr-un spectacol, considerându-le atât în ceea ce privește rezistența în sine a acestora prin ineditul acțiunilor, prin tensiunea creată de situațiile dramatice sau prin originalitatea și spontaneitatea replicilor, cât și prin modul în care scenele funcționează interconectat în cadrul construcției scenice. Un spectacol bun, în concepția lui Ștefan Oprea, este acela care caută să ajungă, dincolo de personaje și acțiuni la ”starea dramatică” degajată de o construcție scenică anume. Astfel că un spectacol s-ar recunoaște nu atât prin situații ori caractere, cât, mai ales, prin atmosferă.

În semn de omagiu pentru cel ce a fost criticul de teatru ieșean Ștefan Oprea, un om pedant și un spectator atent, am selectat și dezvoltat câteva dintre considerațiile sale despre teatru, actor, regizor, spectacol, oprindu-mă asupra chestiunilor pe care le-am considerat relevante, din punctul meu de vedere, pentru teatrul contemporan. În același timp, am încercat să extrag concepția sa despre ceea ce înseamnă actor bun, spectacol bun, respectiv, regizor bun. În ceea ce-l privește pe criticul de teatru Ștefan Oprea, aș încheia încadrându-l în rândul unui curent al criticilor de teatru umaniști, care insistă că, dincolo de suprafața textelor și a personajelor, regăsim întotdeauna o poveste despre om și natură umană. Comparațiile și metaforele sunt la ele acasă în scrierea lui Ștefan Oprea despre teatru, nu fără a le explicita. Astfel, în opinia sa, Ivona, principesa Burgundiei din 1976 de la Iași e despre ”ființa umană cu obsesiile ei, cu culpele ei ascunse, cu tainele ei, iar Ivona e ochiul de apă limpede în care această ființă își oglindește chipul”. Mai mult, el pare să facă parte din rândul criticilor de teatru existențialiști, atunci când, lăsând în urmă ideea de natură umană, se concentrează, pe de o parte, pe psihologia particulară a eroilor, nuanțată prin jocul actorilor, iar pe de altă parte pe modul în care spectacolul are ceva de spus despre ființa umană, despre condiția umană și despre destinul nostru ca oameni, într-un interval temporal bine definit.

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/08/criticul-de-teatru-stefan-oprea-un.html