Perplexitate: (nu) mi s-a părut

M.I.S.A.PĂRUT nu e genul de spectacol care să nu solicite o luare de poziție. Dimpotrivă, în ciuda faptului că se mizează mult pe șarjare, stârnește reacții la nivel afectiv și pune destule probleme la nivel reflexiv. Însăși formula de spectacol aleasă (frame-uri lejere, succedarea dinamică a vocilor narative, cu schimbarea rapidă a rolurilor și inversarea genurilor personajelor-voci) implicând ironia și încurajând ambiguitatea discursului oferă o libertate de expresie și de interpretare ce contrastează mult cu esența faptelor prezentate. Discursul narativ bazat pe documentare, transformând în mod excepțional materialul obținut prin cercetare în spectacol, în special în partea a doua (ritualul de exorcizare sau cântul despre borderline pe ritmuri tradiționale stilizate) induce o stare de perplexitate cu privire la ce ar trebui să credem despre raporturile dintre tineri și familiile lor, despre influențele sociale venite din partea micii comunități și, nu în ultimul rând, despre rolul preoților și al bisericii, al psihiatrilor și al spitalului de psihiatrie în rezolvarea unor dileme ce depășesc domeniul de competență al acestora ca profesioniști și al celor din urmă, ca instituții.

Care e dreptul real al familiei sau al instituțiilor având un anumit rol în reglementarea conduitei unei persoane atunci când se pune problema invadării vieții personale a tânărului major? Și mă mai întreb în ce măsură ne putem baza pe diagnosticul de demonizare ori tulburare a personalității (chiar cazul tinerei din ultima parte a spectacolului, într-o prezentare tulburătoare) când sunt în joc prejudecăți sociale, alte interese, cum ar fi încercarea de a dizolva o mișcare (MISA) considerată de ordin spiritual de către adepții ei ori un pericol social de familiile unora dintre cursanți sau de mulți dintre cei din afară, influențați de mass-media și de zvonuri; considerată ca subminând ordinea de stat, implicând forțele de ordine și încălcând din punctul de vedere al victimelor drepturile fundamentale ale omului – lezarea dreptului la demnitate, încălcarea drepturilor la intimitate și fericire etc. Când o obligație îi este impusă cuiva de familie sau de societate, luând forma paradoxală a apărării unui drept, cum se poate apăra respectivul/respectiva în fața societății? Până unde are dreptul organismul legal să ne invadeze intimitatea? Dreptul moral la intimitate, din ceea ce se poate vedea în spectacol, a fost în mod grav și fundamental violentat atunci când s-au luat măsuri legale de ordin restrictiv ori punitiv împotriva adepților MISA.

Traducerea în engleză a replicilor de spectacol mi se pare o idee excelentă deoarece publicul-țintă nu e micul cetățean care să își adauge opiniile mărunte la scandalurile mediatice din anii `90, dar mai ales 2000 privind tantra yoga practicată de adepții Mișcării de Integrare Spirituală în Absolut. Dincolo de părinții și rudele unor persoane nedreptățite de valurile iscate împotriva unor oameni de bine, cursanți MISA, principalul spectator al orice se petrece în România ar trebui să fie Occidentul. Am atins de ceva timp performanța atingerii drepturilor fundamentale într-o asemenea măsură încât am avea nevoie în România de martori permanenți pentru ceea ce se petrece în această țară ușor specială prin psihologia delicată a poporului lipsit de personalitate, înclinat spre bârfe și scandaluri, care face ca invadarea vieții private a cetățeanului să pară o bagatelă. În ultimă instanță, ”mi s-a părut” devine salvator în orice situație în care ești obligat să te dezici de propria vedere, de propriul auz, de principiile tale, riscând să ai de a face cu instituțiile inchiziției actuale (BOR sau spitalul de psihiatrie). Dintre cele două, ajungând la spitalul de psihiatrie există șansa de a da peste un medic cu mintea out of the box, precum cel din spectacol. Însă vocile ce vin dinspre minți lucide, obiective, punând la îndoială prejudecățile și mentalitatea comună sunt rapid reduse la tăcere.

Din guru, figura lui Gregorian Bivolaru ajunge paradigmatică pentru dușmanul națiunii. Deoarece românul ca atare sau în mici colectivități nu poate să trăiască decât în găști gregare, luptând împotriva unui dușman imaginar. Imaginar nu în sensul că închipuit, victima mentalității de turmă existând cu siguranță, ci în sensul de construit prin datele ce contribuie la configurarea profilului de dușman. Scenă după scenă, sunt prezentate cazuri de persecutare a unor oameni care își ridică în cap fie familia, fie micuța comunitate din care fac parte, fie pe ambele. Intențiile sunt bune, moralizatoare, însă tinerilor cu pricina le e îngrădită libertatea de a alege, sunt supuși unor tratamente psihiatrice umilitoare pentru demnitatea umană și care vor lăsa ulterior sechele grave. E vorba de oameni care au făcut plângeri la poliție reclamându-și drepturile sau care au ajuns cu petiții la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Fără părtinire, persecutarea cursanților yoga din anii 2000 a însemnat mutilarea spirituală a unor oameni nevinovați. Încercarea de a eticheta și de a opera asupra unei mișcări în întregul ei, fără a deosebi între adevăr și eroare, vinovat și nevinovat conduce înspre concluzia că nu fapte particulare au deranjat, ci amploarea pe care această mișcare începuse să o ia în România.

Nu am fost niciodată adeptă MISA. Am considerat mereu că adaptarea unei religiozități străine, trecute prin filtrul mai multor tradiții, la nevoile spirituale ale poporului român este dificilă, dacă nu imposibilă, fiind ceva forțat. De asemenea, am identificat la unii dintre adepții mișcării faptul că erau foarte sugestionabili și sensibili la activități de împrumut care nu se regăseau în tradiția de gândire și în orizontul spiritual al europeanului, fiind preluate de cele mai multe ori sub formă de traduceri imperfecte, insuficient înțelese, asumate total, dar fără discernământ. Cu toate acestea, consider măsurile de persecuție o eroare mai mare decât cea comisă de cei ce se presupune că nu reușeau să ducă la îndeplinire misiunea spirituală și eșuau în meditații, luau doar pojghița de înțeles a învățăturilor și neglijau miezul chestiunilor. Numai că răstălmăciri sau anomalii pot apărea oriunde, în orice mișcare, ordine, comunitate. Extrapolând la situații anormale din țara noastră și fără părtinire, așa cum am mai spus, consider că prioritare ar fi fost acordarea prezumției de nevinovăție și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în rezolvarea respectivelor dificultăți.

 Cu perplexitatea anunțată încă de la început, nu încetez să mă întreb cum se pot împăca anumite persoane cu conștiința lor.

(M.I.S.A.PĂRUT de Alexa Băcanu, cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu, regia: Dragoș Alexandru Mușoiu, scenografia: Anda Pop, muzica: Danaga, o producție: Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca, premiera: 24 mai 2017, în cadrul proiectului ”Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente”)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/08/perplexitate-nu-mi-s-parut.html