Simbioză

Cred că miezul conceptual al producției s-ar putea rezuma la fraza care apare la un moment dat pe ecranul de proiecție: Zilnic alergăm tot mai repede ca să rămânem în același loc. Doar credem că zilnic ne străduim tot mai mult ca să avansăm și să urcăm tot mai sus. Dar în fapt nu facem decât să rămânem în același punct. Printr-o reușită armonizare între gest, mișcare scenică și sound, Radu Mihoc încearcă să surprindă împreună cu doi membri ai trupei Mirage, pentru tinerii din sala de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi”, coordonatele unei lumi din ce în ce mai dezgolite de sens deoarece umanul este eclipsat de stridența robotizării.

Simbioză este un spectacol de teatru minimalist, experimental, figurativ, conceptual, fără personaje propriu-zise, non-verbal până la un punct. Realizatorii pun accent pe ideea de dedublare, figura în negru și figura în alb fiind două ipostaze ale personalității umane în era tehnologică, a fugii după bani (serviciu, muncă), a coșmarurilor nocturne sau cotidiene (somn), a spațiului personal (acasă) care a pierdut tot mai mult din confort, intimitate, siguranță. Modul de existență în lumea exterioară, relațiile interumane degradate, tehnologizarea, consumismul, corporatismul, schematizarea își pun amprenta asupra relațiilor cu cei apropiați, dar, ceea ce este cel mai grav, asupra relației fiecăruia cu propriul eu.

Din acest motiv, Radu Mihoc construiește un eu în oglindă, o latură solară și una întunecată ale aceleiași personalități, omul și umbra sa, constituit din extreme, din lupte interioare și frământări, din încercări de a lua decizii și de a câștiga bătălia cu cotidianul deși aceasta a fost decisă din start: Zilnic alergăm tot mai repede ca să rămânem în același loc. Eul și umbra sa exprimă deopotrivă fragilitate și duritate, tărie de caracter și inconstanță, sensibilitate și abrutizare. Prin imaginea de fundal identific sugestia unui neuron/a unor neuroni, cu axon și dendrite, iar sinapsele conduc la un joc al eului cu sinele. Un joc ce implică o confruntare prin alipire, dezlipire, recunoaștere, negare de sine, parteneriat al eului cu propriul sine, dedublări între intuitiv și rațional (visul figurii în alb, însoțit și explicitat de verbalizarea figurii în negru), acțiuni la unison (alergarea cotidiană și zadarnică, statul pe loc prin consum de energie), căderi și regăsiri, luptă și împăcare. Conceptele care au un rol cheie pentru toate aceste confruntări (acțiuni, momente, dar și stări de spirit) sunt scrise pe forme tubulare, singurele elemente de recuzită din spectacol, manevrate astfel încât să exprime confruntarea eului cu sinele în sensul complex identificat mai sus (sugestia unui pat, al unui spațiu intim unde eul visează, tulnic dinspre subconștient spre conștient, interpretând visul, ușă ermetică refulând conținuturi și readucându-le apoi în conștient în forma simbolică a visului, imposibilitatea legăturii dintre eu și sine, dedublare (de cele mai multe ori, înscrisurile de pe elementele tubulare sunt contradictorii), perete, florete de scrimă, într-un duel trimițând direct spre ideea de luptă interioară, elemente de legătură dintre figura în alb și figura în negru, sugerând împăcarea eului cu sinele). De fiecare dată, cei doi actori dau dovadă de expresivitate scenică, având abilități de mișcare scenică și flexibilitate, reacționând cu promptitudine și reușindu-le diverse gesturi menite să sugereze varietatea de conflicte interioare și complexitatea raporturilor dintre eu și sine, descrise mai sus.

Conceptul spectacolului subîntinde o concepție complexă privind raportul de interdependență dintre lumină și umbră. Metafora luminii și a umbrei stă la baza a două concepte întâlnite la Jung (cel de ”persona” și cel de ”umbra”), cu referire la personalitatea umană. Prin umbra cuiva înțelegem acele trăsături de personalitate ținute ascunse, neexpuse vederii celorlalți, iar persona e o mască, o imagine ideală pe care omul o prezintă în mod public celorlalți. Pe una dintre formele tubulare prezente în spectacol putem vedea înscris ”copilărie” și ”rușine”: între 3 și 6 ani se dezvoltă la copii sentimentul rușinii, de asemenea începe să se dezvolte o persona ca rezultat al ”educației” (un alt termen înscris pe o alta dintre formele tubulare). Trăsăturile care țin de umbră sunt cel mai adesea refulate, dar ideal ar fi ca omul să se împace cu acestea și să își accepte propria umbră. Prin intermediul spectacolului, Radu Mihoc urmărește în mod dinamic relaționarea omului cu umbra și cu dublul său, dezvoltând o serie de atitudini și emoții umane contradictorii și redându-le prin intermediul gesticii și al sugestiei, prin dinamismul celor două figuri, figura în alb și figura în negru, doi pioni pe o tablă de șah, concret pe o tablă tubulară, conceptuală de cuvinte semnificând cotidianul, exterioritatea, dar și interioritatea: furie, umilință, nedumerire, remușcare, agresivitate, perseverență, forță, slăbiciune, resemnare, indignare, frică, simpatie, antipatie, acord, dezacord etc.

Sub umbrela teatrului experimental, Radu Mihoc realizează un proiect prin care tatonează foarte multe tipologii teatrale: teatru minimalist (în special prin decorul minimalist), teatru figurativ, de sugestie, fără personaje propriu-zise, la limita dintre spectacol de stare și spectacol de idei, mai mult un teatru conceptual, cu mesaje scrise pe forme tubulare sau proiectate pe ecranul de proiecție, non-verbal cu excepția momentului de raționalizare și verbalizare a visului. De la actori reușește să valorifice tot ceea ce e regizoral posibil și orientează parcursul scenic și momentele create în funcție de potențialul celor doi.

(Simbioză, regia: Radu Mihoc, distribuția: George Balmoș, Ionuț Cozma, Casa de Cultură a Municipiului Iași ”Mihai Ursachi”, 7 decembrie 2018)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/12/simbioza.html