luni, 3 decembrie 2018

De la civilizația spectacolului la viața estetică



Mario Vargas Llosa reunește în Civilizația spectacolului o sumă de eseuri despre declinul culturii în secolul al XX-lea, ajungând, prin intermediul predecesorilor care au încercat să restabilească coordonatele culturii, la redefinirea culturii și civilizației în contextul tehnologizării, al globalizării sau al mondializării. Cultura-lume, cultura globală se desprinde de principala determinare a culturii, elitismul. Noua cultură mainstream este o cultură a divertismentului, la îndemâna tuturor, pentru mase. În acord cu ceea ce s-ar putea numi democratizarea culturii, se naște cultura de masă, non-ermetică și non-exclusivistă, anti-elitistă și anti-erudiție, o cultură de consum prin definiție, accesibilă, light, adresată unui public cât mai larg, al cărui scop este plăcerea ușoară, distracția, destinată consumului imediat și care nu durează în timp.

Civilizația spectacolului este chiar cea din care facem parte, civilizația unei lumi în care valoarea a fost înlocuită de preț (valoarea pe piață), iar entertainment-ul a ajuns idealul de viață al maselor rutinate. Din mod de viață, cultura s-a degradat la statutul de mijloc de a distra masele plictisite. Dintre factorii care au condus la alunecarea înspre civilizația spectacolului, Mario Vargas Llosa amintește: creșterea clasei de mijloc, democratizarea culturii și dispariția criticii. Referitor la cel din urmă factor, locul criticii în orientarea publicului cu privire la cărțile de citit, spectacolele de vizionat, expozițiile de văzut sau concertele de audiat l-au luat publicitatea și promovarea: ”Cert e că critica, aceea care pe vremea bunicilor și străbunicilor avea un rol central în lumea culturii, pentru că îi ghida pe cetățeni în dificilul demers de a judeca ceea ce auzeau, vedeau și citeau, a ajuns astăzi o specie pe moarte, luată în seamă doar atunci când ea însăși devine divertisment și spectacol”.

Llosa trage un serios semnal de alarmă cu privire la dispariția criticii din mediile de informare și refugierea acesteia în mediul academic al facultăților umaniste și al lucrărilor de specialitate, atrăgând atenția asupra unui aspect: chiar dacă încă mai există critici, în lumea corespunzând culturii de masă și civilizației spectacolului nu mai există un public al cronicilor de spectacol/expoziție/carte/concert: ”E adevărat că ziarele și revistele cele mai serioase încă mai publică cronici de cărți, expoziții și concerte; dar îi mai citește oare cineva pe acești cavaleri solitari care încearcă să pună cât de cât o ordine ierarhică în jungla asta promiscuă în care s-a transformat oferta culturală din zilele noastre?”.

Atunci când aduce în discuție posibilitatea ca însăși critica de teatru să devină divertisment și spectacol (”luată în seamă doar atunci când ea însăși devine divertisment și spectacol”), Llosa oferă, fără să vrea explicit acest lucru, o soluție posibilă la problema disoluției criticii în epoca civilizației spectacolului, soluție cu care, cel mai probabil, el însuși nu ar fi fost de acord. Nu spun că critica ar trebui să devină mai puțin serioasă sau, folosind un termen prin care Llosa vizează în mod negativ civilizația spectacolului, ”frivolă”, ci că, numai împrumutând forma cerută de cultura divertismentului, ar putea să supraviețuiască. În exact același sens, intelectualul s-ar putea deghiza în bufon, histrion și artist în egală măsură în care actorul s-ar putea deghiza în politician ș.a.m.d.

Prin conceptul de frivolitate, concept-cheie pentru civilizația spectacolului, Llosa pare să înțeleagă tocmai un soi de inversare a înțelegerii lumii potrivit căreia valorile sunt răsturnate, iar forma și aparența contează mai mult decât conținutul și esența. Tot la o inversare mă refer și eu, numai că de această dată jocul și teatralitatea nu ar fi aparența care a luat locul esenței, ci am putea spune, în acord cu Nietzsche, că niciuna dintre aceste opoziții (formă-conținut, esență-aparență etc.) nu mai are vreun sens, iar reprezentarea, ludicul și teatralitatea sunt unica realitate cu care avem de a face: ”Nu există fapte, doar interpretări”. Inversarea valorilor e o constatare justă, însă reducerea ludicului la divertisment ar însemna condamnarea unor opere contemporane pe nedrept. Nu tot ceea ce prețuiește mult în bani stă sub semnul divertismentului lipsit de valoare, după cum nu tot ceea ce nu are consistența tragediei grecești stă sub semnul divertismentului fără valoare.

Nu doar în ceea ce privește cultura, dar și viața sau lumea, o anume teatralitate au devenit indispensabile nu atât modului de a înțelege, cât modului de a fi în lume. Rezistând în fața civilizației spectacolului, a lumii-scenă sau a reprezentării care a luat locul faptului, a personajelor care au luat locul personalităților, refuzi integrarea în noua lume a imaginii, trăind în trecut prin vechile idealuri și valori. Acestea sunt consecințele civilizației spectacolului asupra cărei discută Llosa, o lume de imagini și interpretări, dar nu atât de mult astăzi una exclusiv a divertismentului cultural. O lume sub semnul reprezentării s-ar caracteriza, potrivit concepției asupra civilizației spectacolului, decurgând din concepțiile privind cultura-lume  prin dispariția autenticității trăirii. Ca și cum un ecran s-ar interpune între personaj și lume, ocultând sensibilitatea, viața devenind spectacol, iar omul propriul său spectator.

Cea mai potrivită ilustrare a acestei noi concepții despre lumea-scenă și omul-personaj, ecranul-lume și actorul-personalitate sau chiar actorul-persoană o regăsesc în spectacolul lui Radu Afrim, Detalii naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori (Teatrul Maghiar de Stat Timișoara, 2016) când, în spatele unui ecran ce cade din tavan, reia o binecunoscută imagine filmică (Monica Bellucci în Malèna aprinzându-și o țigară, iar bărbații din jur oferindu-i un foc). Numai că schimbă aspectul personajelor și introduce imaginea unei persoane reale, care realmente va fi propriul său spectator în spectacol (Simona Croitoriu). Civilizația spectacolului își revendică un alt sens decât cel conferit de Llosa. Nu mai e  vorba de civilizație a spectacolului în sens peiorativ, ci de viață pusă sub semnul esteticului, într-un alt sens.

Revenind la masele la care se referă Llosa prin cultura de masă a divertismentului, acestea nici măcar nu mai au nevoie astăzi de o cultură a divertismentului, ci au ajuns capabile să își facă din orice eveniment ori personalitate mediatizate noi și noi surse de divertisment facil, frivol, la îndemână. Treptat, cultura se va reîntoarce la elitismul inițial. Deocamdată înregistrăm existența unei pături burgheze de bun-simț, cu o apetență culturală medie și, mai presus numeric și cantitativ, existența marii mase, a marelui public devenit între timp imens. Nevoia de senzațional a maselor a depășit puterea industriilor creative de a produce și livra nimicuri culturale. Prin urmare, pătura de mijloc îngustându-se, iar cea săracă lărgindu-se, nivelul culturii a scăzut sub cel al civilizației spectacolului despre care vorbea cu îngrijorare Llosa.

Omul a devenit astfel spectacol pentru celălalt, lucru asupra căruia avertizase chiar și Llosa atunci când discuta pericolul dispariției graniței dintre public și privat, în legătură cu amploarea luată de tehnologie și de mediul online: ”Ce mai înseamnă privat în ziua de azi? Una dintre nedoritele consecințe ale revoluției informatice e aceea că a șters granițele care separau privatul de public, amestecându-le pe amândouă într-un happening în care cu toții suntem în același timp spectatori și actori, ne dăm în spectacol expunându-ne viața privată și ne distrăm uitându-ne la viața celuilalt, într-un striptease generalizat în care nimic nu a mai rămas la adăpost de curiozitatea morbidă a unui public depravat și prostit cu totul”. Despre Facebook, ca teatru virtual am scris cu un alt prilej.



Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2018/12/de-la-civilizatia-spectacolului-la.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu