Mario Vargas Llosa reunește în Civilizația
spectacolului o sumă de eseuri despre declinul culturii în secolul al
XX-lea, ajungând, prin intermediul predecesorilor care au încercat să restabilească
coordonatele culturii, la redefinirea culturii și civilizației în contextul
tehnologizării, al globalizării sau al mondializării. Cultura-lume, cultura
globală se desprinde de principala determinare a culturii, elitismul. Noua
cultură mainstream este o cultură a
divertismentului, la îndemâna tuturor, pentru mase. În acord cu ceea ce s-ar
putea numi democratizarea culturii, se naște cultura de masă, non-ermetică și
non-exclusivistă, anti-elitistă și anti-erudiție, o cultură de consum prin
definiție, accesibilă, light, adresată
unui public cât mai larg, al cărui scop este plăcerea ușoară, distracția,
destinată consumului imediat și care nu durează în timp.
Civilizația spectacolului este chiar cea din care facem parte, civilizația
unei lumi în care valoarea a fost înlocuită de preț (valoarea pe piață), iar entertainment-ul a ajuns idealul de
viață al maselor rutinate. Din mod de viață, cultura s-a degradat la statutul
de mijloc de a distra masele plictisite. Dintre factorii care au condus la alunecarea
înspre civilizația spectacolului, Mario Vargas Llosa amintește: creșterea
clasei de mijloc, democratizarea culturii și dispariția criticii. Referitor la
cel din urmă factor, locul criticii în orientarea publicului cu privire la
cărțile de citit, spectacolele de vizionat, expozițiile de văzut sau concertele
de audiat l-au luat publicitatea și promovarea: ”Cert e că critica, aceea care
pe vremea bunicilor și străbunicilor avea un rol central în lumea culturii,
pentru că îi ghida pe cetățeni în dificilul demers de a judeca ceea ce auzeau,
vedeau și citeau, a ajuns astăzi o specie pe moarte, luată în seamă doar atunci
când ea însăși devine divertisment și spectacol”.
Llosa trage un serios semnal de alarmă cu privire la dispariția criticii
din mediile de informare și refugierea acesteia în mediul academic al
facultăților umaniste și al lucrărilor de specialitate, atrăgând atenția asupra
unui aspect: chiar dacă încă mai există critici, în lumea corespunzând culturii
de masă și civilizației spectacolului nu mai există un public al cronicilor de
spectacol/expoziție/carte/concert: ”E adevărat că ziarele și revistele cele mai
serioase încă mai publică cronici de cărți, expoziții și concerte; dar îi mai
citește oare cineva pe acești cavaleri solitari care încearcă să pună cât de
cât o ordine ierarhică în jungla asta promiscuă în care s-a transformat oferta
culturală din zilele noastre?”.
Atunci când aduce în discuție posibilitatea ca însăși critica de teatru să
devină divertisment și spectacol (”luată în seamă doar atunci când ea însăși
devine divertisment și spectacol”), Llosa oferă, fără să vrea explicit acest
lucru, o soluție posibilă la problema disoluției criticii în epoca civilizației
spectacolului, soluție cu care, cel mai probabil, el însuși nu ar fi fost de
acord. Nu spun că critica ar trebui să devină mai puțin serioasă sau, folosind
un termen prin care Llosa vizează în mod negativ civilizația spectacolului,
”frivolă”, ci că, numai împrumutând forma cerută de cultura divertismentului,
ar putea să supraviețuiască. În exact același sens, intelectualul s-ar putea
deghiza în bufon, histrion și artist în egală măsură în care actorul s-ar putea
deghiza în politician ș.a.m.d.
Prin conceptul de frivolitate, concept-cheie pentru civilizația
spectacolului, Llosa pare să înțeleagă tocmai un soi de inversare a înțelegerii
lumii potrivit căreia valorile sunt răsturnate, iar forma și aparența contează
mai mult decât conținutul și esența. Tot la o inversare mă refer și eu, numai
că de această dată jocul și teatralitatea nu ar fi aparența care a luat locul
esenței, ci am putea spune, în acord cu Nietzsche, că niciuna dintre aceste
opoziții (formă-conținut, esență-aparență etc.) nu mai are vreun sens, iar
reprezentarea, ludicul și teatralitatea sunt unica realitate cu care avem de a
face: ”Nu există fapte, doar interpretări”. Inversarea valorilor e o constatare
justă, însă reducerea ludicului la divertisment ar însemna condamnarea unor
opere contemporane pe nedrept. Nu tot ceea ce prețuiește mult în bani stă sub
semnul divertismentului lipsit de valoare, după cum nu tot ceea ce nu are
consistența tragediei grecești stă sub semnul divertismentului fără valoare.
Nu doar în ceea ce privește cultura, dar și viața sau lumea, o anume
teatralitate au devenit indispensabile nu atât modului de a înțelege, cât
modului de a fi în lume. Rezistând în fața civilizației spectacolului, a
lumii-scenă sau a reprezentării care a luat locul faptului, a personajelor care
au luat locul personalităților, refuzi integrarea în noua lume a imaginii,
trăind în trecut prin vechile idealuri și valori. Acestea sunt consecințele
civilizației spectacolului asupra cărei discută Llosa, o lume de imagini și
interpretări, dar nu atât de mult astăzi una exclusiv a divertismentului cultural.
O lume sub semnul reprezentării s-ar caracteriza, potrivit concepției asupra
civilizației spectacolului, decurgând din concepțiile privind cultura-lume prin dispariția autenticității trăirii. Ca și
cum un ecran s-ar interpune între personaj și lume, ocultând sensibilitatea,
viața devenind spectacol, iar omul propriul său spectator.
Cea mai potrivită ilustrare a acestei noi concepții despre lumea-scenă și
omul-personaj, ecranul-lume și actorul-personalitate sau chiar actorul-persoană
o regăsesc în spectacolul lui Radu Afrim, Detalii
naive, total lipsite de profunzime din viața și moartea unor spectatori (Teatrul
Maghiar de Stat Timișoara, 2016) când, în spatele unui ecran ce cade din tavan,
reia o binecunoscută imagine filmică (Monica Bellucci în Malèna aprinzându-și o țigară, iar bărbații din jur oferindu-i un
foc). Numai că schimbă aspectul personajelor și introduce imaginea unei
persoane reale, care realmente va fi propriul său spectator în spectacol
(Simona Croitoriu). Civilizația spectacolului își revendică un alt sens decât
cel conferit de Llosa. Nu mai e vorba de
civilizație a spectacolului în sens peiorativ, ci de viață pusă sub semnul
esteticului, într-un alt sens.
Revenind la masele la care se referă Llosa prin cultura de masă a
divertismentului, acestea nici măcar nu mai au nevoie astăzi de o cultură a
divertismentului, ci au ajuns capabile să își facă din orice eveniment ori
personalitate mediatizate noi și noi surse de divertisment facil, frivol, la
îndemână. Treptat, cultura se va reîntoarce la elitismul inițial. Deocamdată
înregistrăm existența unei pături burgheze de bun-simț, cu o apetență culturală
medie și, mai presus numeric și cantitativ, existența marii mase, a marelui
public devenit între timp imens. Nevoia de senzațional a maselor a depășit puterea
industriilor creative de a produce și livra nimicuri culturale. Prin urmare,
pătura de mijloc îngustându-se, iar cea săracă lărgindu-se, nivelul culturii a
scăzut sub cel al civilizației spectacolului despre care vorbea cu îngrijorare
Llosa.
Omul a devenit astfel spectacol pentru celălalt, lucru asupra căruia
avertizase chiar și Llosa atunci când discuta pericolul dispariției graniței
dintre public și privat, în legătură cu amploarea luată de tehnologie și de mediul
online: ”Ce mai înseamnă privat în ziua de azi? Una dintre nedoritele
consecințe ale revoluției informatice e aceea că a șters granițele care separau
privatul de public, amestecându-le pe amândouă într-un happening în care cu toții suntem în același timp spectatori și
actori, ne dăm în spectacol expunându-ne viața privată și ne distrăm uitându-ne
la viața celuilalt, într-un striptease generalizat în care nimic nu a mai rămas
la adăpost de curiozitatea morbidă a unui public depravat și prostit cu totul”.
Despre Facebook, ca teatru virtual am scris cu un alt prilej.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2018/12/de-la-civilizatia-spectacolului-la.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu