Un regizor atipic ca Radu Afrim nu putea sa vină decât cu o propunere
nonconformistă în cazul unei premiere dedicate Centenarului. Invit ieșenii să
(re)viziteze Teatrul Național din București pentru un spectacol la Sala Mare pe
care nu ar trebui să-l asocieze atât cu trecutul, cât cu prezentul pe care îl
trăim. Un spectacol care și-a depășit cu mult mizele, în sensul că a devenit un
reper pentru educarea tinerei generații în sensul unei corecte interpretări a
istoriei.
Pădurea spânzuraților de la TNB (scenariul și regia: Radu Afrim) adresează cea
mai imperioasă problemă a filosofiei istoriei – puterea politică își spune
cuvântul cu privire la (re)crearea trecutului istoric relativ la o anumită
epocă. Nu numai că nu există fapt istoric obiectiv, dar trecutul așa cu îl
înregistrează manualele și cărțile de istorie este deformat de perspectiva
ideologică a momentului istoric din prisma căreia se produce interpretarea
istorică. Neputând eluda perspectivismul istoriografiei, fie că ești de o
parte, fie că ești de cealaltă a baricadei (a opiniei impuse ca adevăr istoric de
puterea politică), spectacolul nu poate decât să solicite formatorilor de
opinie să încurajeze gândirea critică.
Pentru regizor, el însuși formator de opinie, e vorba de un
spectacol-manifest, puternic amprentat de evenimentele politice recente din
România și o mărturie istorică nu în sens documentar, ci în timp real, privitor
la actualitatea în care ne situăm sociopolitic. Radu Afrim a atins cote înalte
ale independenței de gândire, de exprimare a opiniei, de formator de opinie
avizat și temerar. Astfel că spectacolul dă curs curajului afirmării
independenței personale prin manifestarea libertăților de gândire, de expresie,
la care se adaugă cea artistică. De aceea, regizorul este un model pentru
tânăra generație.
Românii sunt un popor ciudat: maleabili până la a lua forma celui ce îi
cotropește dacă le sunt în joc interesele, ipocrit și pragmatic ca înzestrare
naturală, viclean, rău, plin de ură împotriva vrăjmașului, dar și a fratelui și
nu tocmai înțelept. Un popor pentru care a fi fake e la ordinea zilei, iar ”catehismul supraviețuirii sociale” a
devenit literă de lege. De la Dan Alexe citire (Dacopatia și alte rătăciri românești), care se referă la rândul său
la zicerea psihanalistei elvețiene Corinne Maier, autoarea unui ghid al
arivistului perfect și al răzbirii în mediul administrativ: ”Secolul XXI va fi ipocrit sau nu va fi.
Minciuna e viața. Patronii își manipulează angajații, băncile își mint clienții,
jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai
umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor în serie, experților în
cacealmale, profesioniștilor dezinformării”. În secolul ipocriziei depline,
dacă nu te transformi într-o ”bestie postmodernă totală” – care nu e doar fake ci și convingătoare (că degeaba
ești ipocrit și mincinos dacă nu reușești să îi convingi pe ceilalți și să-ți
dezorientezi adversarul prin capacitate de disimulare) – nu ai nicio șansă de
evoluție în vreo ”structură administrativă ierarhică”. Numai cel ce face parte
dintre ”prădători”, numai un ”rechin” însetat de sângele aproapelui și care nu
se dă înapoi de la nimic, numai un individ perfid, machiavelic poate
supraviețui într-o lume fără scrupule.
Ca să nu pierdem șirul ideilor, aș continua prin a spune că partidele
politice manipulează electoratul, guvernanții își mint alegătorii, opinia
publică este dezinformată prin tot felul de fake
news. Apoi, istoria nu-i decât o fabulă construită în favoarea puterii
politice actuale. A-ți păstra independența personală, a-ți permite să gândești,
evitând robotizarea și spiritul de turmă, a-ți cultiva spiritul critic și a te
erija în formator de opinie devin un lux în secolul duplicității totale. A face
artă nu de dragul artei ci exemplificând astăzi cum e încă posibil în România
ca fratele să ridice mâna asupra fratelui, omul asupra altui om și aproapele
asupra aproapelui e un act regizoral de mare curaj în Pădurea spânzuraților.
Întregul construct scenic e un puzzle din care se decupează și se
reconstruiesc, prin intermediul muzicii originale (doine răsunătoare și
contrabasul live surprinzând cel puțin trei registre interpretative – grav, sec
și parodic, liric și haios), al decorului (figura ceramică extinde prezența
spiritului lui Apostol Bologa la nivelul întregii lumi reprezentate prin câteva
detalii corporale ce domină vizual scena), al video mapping-ului de maxim efect
(Andrei Cozlac), al coregrafiei exhibate, arcuite, de grup, la unison (Andrea
Gavriliu), al soluțiilor regizorale baroce (Generalul e o fantoșă umană fără
cap, o haină militară întunecată, cocoșată și îmbrăcată invers, cărând un imens
candelabru care-i anunță prezența lipsită de lumină morală), tablouri
renascentiste cu detalii grandioase și detalii ce se pierd în fundal sau care
durează o fracțiune de secundă (rolul a ceea ce e surprins în timp real în
raport cu întregul scenic). Grandiosul este însă contrapunctat de mijloacele
esteticii teatrale contemporane (invazia proiecțiilor care încheie aproape
fiecare scenă paroxistic, tunuri de lumini, suprapunerea planurilor și
alternarea tonului vocilor, coerența și dinamismul), iar parodicul intervine pe
alocuri pentru a tempera poezia.
Dincolo de baroc și de grandios (citate din Purcărete, precum imaginea
Generalului), dincolo chiar de soluțiile care au rolul unei semnături
regizorale explicite (masca – diavolul, pasărea cu ciocul grotesc, barul The Hanged), spectacolul respiră o
poezie a relațiilor interumane care trece dincolo de romanul psihologic de la
care s-a plecat, în diafanul lucrurilor de nerostit (expresia dorului de casă
prin imensele poze cu cei lăsați în urmă, iluminate feeric și nelumesc, scenele
de amor etc.). Dincolo chiar de această feerie, este cel mai social spectacol
al lui Radu Afrim, fără a fi documentar. Spectacolul este fără îndoială o
mărturisire, dar nu despre trecut, ci despre prezent.
Mijloacele teatrului contemporan folosite în mod corect într-un spectacol
de sală mare nu copleșesc nici cantitativ și nici prin grandoare, nu te iau cu
asalt și nu te agresează. Ci doar întăresc sentimentul micimii, conștiința
propriei fragilități, rușinea de a fi român, imposibilitatea de a schimba
trecutul ori de a șterge vina aproapelui care și-a masacrat aproapele, teama de
prezent și ezitarea în fața unei întrebări fără răspuns: ”Încotro mergem?”.
(Pădurea spânzuraților după Liviu
Rebreanu, scenariul și regia, univers sonor: Radu Afrim, distribuția: Alexandru Potocean/Apostol
Bologa, Richard Bovnoczki/Klapka, Raluca Aprodu/Ilona, Vitalie Bichir/Paul
Vidor, Ada Galeș/Marta, Țărancă, Marius Manole/Conștiința, Ciprian
Nicula/Petre, Istvan Teglas/Locotenent Varga, Generalul Karg, Natalia
Călin/Doamna Bologa, Alexandra Sălceanu/Preoteasă, Soră medicală, Florin
Călbăjos/Preotul Boteanu, Muzicant, Liviu Popa/Cervenco, Alexandru
Chindriș/Pălăgieșu, Soldat, Emilian Mârnea/Caporal, Muzicant, Cristian
Bota/Colonelul Gross, Octavian Voina/Svoboda, Soldat, Andrei Atabay/Medic
militar, Sodat, Flavia Giurgiu/Țărancă, Soldat, Tiberiu Enache/Adolescent,
Soldat, Vlad-Ionuț Popescu/Soldat-Poet, George Olar/Vasile, Soldat, Bogdan
Iacob/Ofițer, Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu
(Soldați), scenografie: Cosmin Florea, coregrafie: Andrea Gavriliu, video
mapping: Andrei Cozlac, interprete: Lenuța și Teodora Purja, premiera: 16
decembrie 2018, Teatrul Național București)
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2019/01/despre-rautate-si-ura-la-romani.html
https://dyntabu.blogspot.com/2019/01/despre-rautate-si-ura-la-romani.html