Despre răutate și ură la români

Un regizor atipic ca Radu Afrim nu putea sa vină decât cu o propunere nonconformistă în cazul unei premiere dedicate Centenarului. Invit ieșenii să (re)viziteze Teatrul Național din București pentru un spectacol la Sala Mare pe care nu ar trebui să-l asocieze atât cu trecutul, cât cu prezentul pe care îl trăim. Un spectacol care și-a depășit cu mult mizele, în sensul că a devenit un reper pentru educarea tinerei generații în sensul unei corecte interpretări a istoriei.

Pădurea spânzuraților de la TNB (scenariul și regia: Radu Afrim) adresează cea mai imperioasă problemă a filosofiei istoriei – puterea politică își spune cuvântul cu privire la (re)crearea trecutului istoric relativ la o anumită epocă. Nu numai că nu există fapt istoric obiectiv, dar trecutul așa cu îl înregistrează manualele și cărțile de istorie este deformat de perspectiva ideologică a momentului istoric din prisma căreia se produce interpretarea istorică. Neputând eluda perspectivismul istoriografiei, fie că ești de o parte, fie că ești de cealaltă a baricadei (a opiniei impuse ca adevăr istoric de puterea politică), spectacolul nu poate decât să solicite formatorilor de opinie să încurajeze gândirea critică.

Pentru regizor, el însuși formator de opinie, e vorba de un spectacol-manifest, puternic amprentat de evenimentele politice recente din România și o mărturie istorică nu în sens documentar, ci în timp real, privitor la actualitatea în care ne situăm sociopolitic. Radu Afrim a atins cote înalte ale independenței de gândire, de exprimare a opiniei, de formator de opinie avizat și temerar. Astfel că spectacolul dă curs curajului afirmării independenței personale prin manifestarea libertăților de gândire, de expresie, la care se adaugă cea artistică. De aceea, regizorul este un model pentru tânăra generație.

Românii sunt un popor ciudat: maleabili până la a lua forma celui ce îi cotropește dacă le sunt în joc interesele, ipocrit și pragmatic ca înzestrare naturală, viclean, rău, plin de ură împotriva vrăjmașului, dar și a fratelui și nu tocmai înțelept. Un popor pentru care a fi fake e la ordinea zilei, iar ”catehismul supraviețuirii sociale” a devenit literă de lege. De la Dan Alexe citire (Dacopatia și alte rătăciri românești), care se referă la rândul său la zicerea psihanalistei elvețiene Corinne Maier, autoarea unui ghid al arivistului perfect și al răzbirii în mediul administrativ: ”Secolul XXI va fi ipocrit sau nu va fi. Minciuna e viața. Patronii își manipulează angajații, băncile își mint clienții, jurnaliștii inventează informațiile, laboratoarele experimentează pe cobai umani trași pe sfoară. Lumea aparține mincinoșilor în serie, experților în cacealmale, profesioniștilor dezinformării”. În secolul ipocriziei depline, dacă nu te transformi într-o ”bestie postmodernă totală” – care nu e doar fake ci și convingătoare (că degeaba ești ipocrit și mincinos dacă nu reușești să îi convingi pe ceilalți și să-ți dezorientezi adversarul prin capacitate de disimulare) – nu ai nicio șansă de evoluție în vreo ”structură administrativă ierarhică”. Numai cel ce face parte dintre ”prădători”, numai un ”rechin” însetat de sângele aproapelui și care nu se dă înapoi de la nimic, numai un individ perfid, machiavelic poate supraviețui într-o lume fără scrupule.

Ca să nu pierdem șirul ideilor, aș continua prin a spune că partidele politice manipulează electoratul, guvernanții își mint alegătorii, opinia publică este dezinformată prin tot felul de fake news. Apoi, istoria nu-i decât o fabulă construită în favoarea puterii politice actuale. A-ți păstra independența personală, a-ți permite să gândești, evitând robotizarea și spiritul de turmă, a-ți cultiva spiritul critic și a te erija în formator de opinie devin un lux în secolul duplicității totale. A face artă nu de dragul artei ci exemplificând astăzi cum e încă posibil în România ca fratele să ridice mâna asupra fratelui, omul asupra altui om și aproapele asupra aproapelui e un act regizoral de mare curaj în Pădurea spânzuraților.

Întregul construct scenic e un puzzle din care se decupează și se reconstruiesc, prin intermediul muzicii originale (doine răsunătoare și contrabasul live surprinzând cel puțin trei registre interpretative – grav, sec și parodic, liric și haios), al decorului (figura ceramică extinde prezența spiritului lui Apostol Bologa la nivelul întregii lumi reprezentate prin câteva detalii corporale ce domină vizual scena), al video mapping-ului de maxim efect (Andrei Cozlac), al coregrafiei exhibate, arcuite, de grup, la unison (Andrea Gavriliu), al soluțiilor regizorale baroce (Generalul e o fantoșă umană fără cap, o haină militară întunecată, cocoșată și îmbrăcată invers, cărând un imens candelabru care-i anunță prezența lipsită de lumină morală), tablouri renascentiste cu detalii grandioase și detalii ce se pierd în fundal sau care durează o fracțiune de secundă (rolul a ceea ce e surprins în timp real în raport cu întregul scenic). Grandiosul este însă contrapunctat de mijloacele esteticii teatrale contemporane (invazia proiecțiilor care încheie aproape fiecare scenă paroxistic, tunuri de lumini, suprapunerea planurilor și alternarea tonului vocilor, coerența și dinamismul), iar parodicul intervine pe alocuri pentru a tempera poezia.

Dincolo de baroc și de grandios (citate din Purcărete, precum imaginea Generalului), dincolo chiar de soluțiile care au rolul unei semnături regizorale explicite (masca – diavolul, pasărea cu ciocul grotesc, barul The Hanged), spectacolul respiră o poezie a relațiilor interumane care trece dincolo de romanul psihologic de la care s-a plecat, în diafanul lucrurilor de nerostit (expresia dorului de casă prin imensele poze cu cei lăsați în urmă, iluminate feeric și nelumesc, scenele de amor etc.). Dincolo chiar de această feerie, este cel mai social spectacol al lui Radu Afrim, fără a fi documentar. Spectacolul este fără îndoială o mărturisire, dar nu despre trecut, ci despre prezent.

Mijloacele teatrului contemporan folosite în mod corect într-un spectacol de sală mare nu copleșesc nici cantitativ și nici prin grandoare, nu te iau cu asalt și nu te agresează. Ci doar întăresc sentimentul micimii, conștiința propriei fragilități, rușinea de a fi român, imposibilitatea de a schimba trecutul ori de a șterge vina aproapelui care și-a masacrat aproapele, teama de prezent și ezitarea în fața unei întrebări fără răspuns: ”Încotro mergem?”.

(Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu, scenariul și regia, univers sonor: Radu Afrim,  distribuția: Alexandru Potocean/Apostol Bologa, Richard Bovnoczki/Klapka, Raluca Aprodu/Ilona, Vitalie Bichir/Paul Vidor, Ada Galeș/Marta, Țărancă, Marius Manole/Conștiința, Ciprian Nicula/Petre, Istvan Teglas/Locotenent Varga, Generalul Karg, Natalia Călin/Doamna Bologa, Alexandra Sălceanu/Preoteasă, Soră medicală, Florin Călbăjos/Preotul Boteanu, Muzicant, Liviu Popa/Cervenco, Alexandru Chindriș/Pălăgieșu, Soldat, Emilian Mârnea/Caporal, Muzicant, Cristian Bota/Colonelul Gross, Octavian Voina/Svoboda, Soldat, Andrei Atabay/Medic militar, Sodat, Flavia Giurgiu/Țărancă, Soldat, Tiberiu Enache/Adolescent, Soldat, Vlad-Ionuț Popescu/Soldat-Poet, George Olar/Vasile, Soldat, Bogdan Iacob/Ofițer, Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu (Soldați), scenografie: Cosmin Florea, coregrafie: Andrea Gavriliu, video mapping: Andrei Cozlac, interprete: Lenuța și Teodora Purja, premiera: 16 decembrie 2018, Teatrul Național București)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/01/despre-rautate-si-ura-la-romani.html