Dialog fracturat: Fărâme de umanitate

Ieșeanul Marius Ursache implementa acum câțiva ani un program prin care viața fără de moarte ar putea deveni posibilă în mediul digital. Avatarul Eternime devine un alter-ego care primește informații despre o anumită persoană, ajungând un depozitar activ al memoriei, gândurilor și poveștilor de viață ale cuiva, iar persoana respectivă ar putea trăi pentru totdeauna prin intermediul dublului său digital. Experimentul cu clona digitală reușind să poarte conversații firești cu interlocutori reali a început în 2014 la MIT în cadrul Entrepreneurship Development Program.

Pe 10 septembrie 2014 are loc și premiera piesei Marjorie Prime de Jordan Harrison care lansează probleme similare. Iar în 2017 piesa de teatru va fi ecranizată. Inițial e vorba de discuțiile membrilor familiei cu un robot digital care devine în timp real o persoană apropiată care a decedat și cu a cărei moarte cei rămași în viață încearcă să se obișnuiască, menținând-o în acest mod superficial în viața lor. După care apare ideea unor prezențe sub formă de holograme ce recreează identitatea celor ce au murit, dar pot în acest mod science-fiction și bizar să rămână aici. Pe măsură ce discuțiile avansează, iar robotul uman primește tot mai multe informații, acesta devine tot mai deștept și simulează tot mai bine personalitatea celui dispărut, reconstituind-o din amintirile ce îi sunt furnizate.

Că inteligența artificială ar putea înlocui la un moment dat prezența umană e în același timp o provocare și o temere. Deja petrecem tot mai mult timp în fața computerelor, iar interacțiunea umană are loc din ce în ce mai mult în mediul virtual. E nevoie de foarte multă empatie pentru a deosebi umanul de simulacrul virtual. Însă până la urmă care e diferența? Spectacolul lui Radu Iacoban expune modul uluitor în care clonele digitale pot da dovadă de inteligență, ajungând să glumească sau să fie ironice, simulând aproape la perfecție emoțiile umane, sensibilitate, dar, în același timp, punctul în care experimentul eșuează, dialogul devenind unul fracturat, iar fărâmele de umanitate nefiind suficiente pentru a reda întregul univers al prezenței umane pierdute.

Ca modalitate de lucru, regizorul propune un discurs scenic care este în deplin acord cu discursul uman frânt (cu foarte mult heblu între scene), alegând de fiecare dată un fond muzical care să dea de gândit, dar optând pentru o scenografie caldă, în contrast cu încercările disperate de dialog, în primul rând ale oamenilor între ei și în al doilea rând ale oamenilor cu clonele virtuale ale ființelor iubite care au murit. Decorul este realist, simplu, iar în ceea ce privește soluțiile regizorale am remarcat folosirea plantei ca un simbol al viului; în momentul în care experimentul de a conviețui dialogal cu un dublu digital e declarat eșuat la nivel de concept regizoral, planta este scoasă din scenă. Finalul, lăsat în seama personalităților recreate, alternând momente de storytelling autentic (Dumitru Georgescu/Walter Prime), de emoție vie, netrucată (”Ce bine că am putut iubi pe cineva”, Mihaela Arsenescu Werner/Marjorie Prime) cu momente de dialog fracturat (”Îmi pare rău, nu am această informație”, Livia Iorga/Tess Prime), înrămând momente de umanitate profundă din întâlnirea celor trei alter-ego-uri virtuale cu momente de eclipsare a umanității este semnificativ în acest sens.

În primul rând, am putea pune la îndoială faptul că deținerea memoriei cuiva ar putea conduce la copierea identității acelei persoane, dat fiind că omului viu îi sunt proprii tocmai negările, uitările, răstălmăcirile, îmbogățirea trecutului prin amintiri care-și pot schimba coloratura, la limită cu imaginația, o facultate pe care un robot înzestrat cu o inteligență perfectă nu o poate accesa. Fiecare om are un fel de a fi unic ce nu se reduce la gânduri, amintiri și povești de viață fixe. Capacitatea de a înțelege și interpreta, de a conferi hermeneutici subiective evenimentelor  trăite, de a le modifica în timp contribuie la unicitatea ființei umane. De aceea, la un moment dat clonele umane sunt perfecte în raport cu cei pe care încearcă să îi impersoneze, iar ceea ce le lipsește celor cărora le e dor de omul din spatele clonei, ajungând chiar să reproșeze acest fapt, sunt tocmai imperfecțiunile și defectele celui pierdut. Calitățile și dorința de perfectibilitate ne fac eficienți, dar defectele, micile imperfecțiuni devenite indispensabile celor ce ne iubesc ne fac unici în ochii acestora și nici o clonă digitală nu va putea să ne revendice vreodată umanitatea atât de fragilă, dar unică și irepetabilă.

Amintirile se pot pierde, gândurile se por schimba, poveștile de viață sunt la fel de vii precum momentele pe care le redau, noi circumstanțe, persoane noi cu care venim în contact suscitând noi amintiri, gânduri, emoții sau recreări ale propriului trecut. Ne schimbăm în permanență, iar faptul că suntem în mișcare ne face liberi. Dacă celălalt înseamnă pentru noi o imagine fixă atunci ne putem foarte bine mulțumi și cu o clonă digitală, dar nu putem iubi pe cineva decât în libertatea ființei sale și în devenirea sa continuă. Uneori, dialogul dintre oameni nu e mai puțin fracturat decât cel cu o clonă care intenționează să devină mai umană, alteori suntem fărâmițați în mii de bucăți în ceea ce privește umanitatea din noi încât singurul nostru țel ar trebui să fie să devenim la rândul nostru  mai umani. Plecând de aici, ne putem întreba ce ne face umani, ce ne deosebește de robotul care zâmbește mai uman decât noi înșine, face glume și ironii mai inteligente și pare să ne citească gândurile și să ne trezească emoții.

O anume continuitate în discontinuitatea schimbătoare și subiectivă a gândurilor, emoțiilor, imaginilor din trecut numită pe bună dreptate identitate face diferența. Uman nu înseamnă mai bun, ci pasibil de a greși, dar și de a se îndrepta. Umanitatea e ceea ce leagă eul care-a greșit de eul care și-a reparat greșeala prin căință, umanitatea e sentimentul micimii în fața cerului înstelat, umanitatea e emoție dezlănțuită și nu complezență moderată, umanitatea e curajul de a-ți înfrunta demonii cei mai adânci și frica de moarte. Omul este liber, paradoxal, imprevizibil. Robotul e mărginit, rigid, foarte previzibil.

Putem alege să fim ego autentic sau alter-ego digital în era tehnologică. Iar avatarul  Eternime ar putea supraviețui pentru totdeauna cu amintirile cu care l-am alimentat. Însă uman devii doar atunci când înțelegi în cel mai real sens cu putință enunțul de bun-simț ”Toți o să murim”. Nu poți fi uman trăind,  împreună cu posesiile tale, ca și cum ai fi etern. Reușind să transmită aceste sensuri, actorii din Marjorie Prime creează un spectacol emoționant despre viață, viitor, (im)posibilitatea acceptării și fenomenul morții, singurul care ne face să devenim cu adevărat mai umani.

(Marjorie Prime de Jordan Harrison, regia: Radu Iacoban, distribuția: Mihaela Arsenescu Werner, Doru Aftanasiu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu, scenografia: Tudor Prodan, premiera: 12 ianuarie 2019, Sala Studio, TNI)

Dana Țabrea

https://dyntabu.blogspot.com/2019/01/dialog-fracturat-farame-de-umanitate.html

foto: Odin Moise