Narativitatea nefragmentară, clasică a textului e transpusă ambiguu în
spectacol, de la discursul filmat din prefață cu candidatul la președinție
(Marius Manole), la discursul demagogic din final al celuilalt candidat (Șerban
Pavlu) – care și-a înlăturat între timp adversarul la auctoritas –, pentru ca situații și personaje multiple să se poată regăsi
ori recunoaște în poveste.
Spectacolul nu e tezist (formulele de lemn nu sunt valabile în sine, ci sunt lansate
pentru a construi un anumit context dramatic) și tocmai de aceea te prinde în
cursa emoțiilor, mai degrabă decât în cea a ideilor sau a vorbelor mari (”demnitate”,
”onestitate”, ”transparență”, ”loialitate”, ”schimbare”, ”eradicarea corupției”,
”promisiune”). Spectatorii se recunosc pentru că e vorba explicit de România ca
fiind o țară putred de coruptă, dar și de români întrucât corupția face parte
din firea lor, din fibra lor cea mai intimă. De ființa umană, în fond, întrucât
corupție este peste tot. Inclusiv la Roma de unde ne tragem cu tot cu dignitas-ul nostru propriu și personal.
Și chiar și la personajele lui Shakespeare că altminteri nu ar fi scris bardul
cum că ”să fii cinstit în lumea asta, așa cum e ea, înseamnă să fii un om ales
din zece mii”. Acum, diferența (nu) e una pur lingvistică între ”legitimare” și
”legiferare” sau între ”rațiune” și ”motiv”. Fiind nelegitimă, corupția nu e legiferată,
dar în mod subtil ar putea fi și este legitimată în unele țări. De la discurs ideologic
steril la ieșiri în stradă, de la ieșiri în stradă la motivele acestora, dar și
la rațiunile din spatele respectivelor ieșiri în stradă, diferența este una de
perspectivă și înțelegere a fenomenelor.
Demnitate e un spectacol de actor, mai mult decât unul de text sau
de regizor, excelent susținut de Marius Manole (conștiința din Pădurea Spânzuraților, regia: Radu Afrim)
și Șerban Pavlu (manipulatorul din Creditul,
regia: Mihai Constantin), interpretând doi prieteni, membri ai aceluiași partid,
primul pion politic (Victor) aflându-se la conducerea partidului, iar cel de-al
doilea (Alex) fiind desemnat de prietenul său să se ocupe de organizare și, în
special, de campania pentru alegerile interne. Tensiunea apropierii alegerilor
e pigmentată cu ceva whisky și dezvăluiri din ce în ce mai palpitante despre
abaterile membrilor de partid. Întregul spectacol e un schimb de replici între
cei doi, relevant pentru situația gravă din toate partidele pentru care
menținerea imaginii e inutilă, neregulile fiind nenumărate. Sunt expuse multe jocuri
politice (spargeri de parole ale calculatoarelor colegilor, filaj, amenințări
și presiuni cu divulgarea actelor de corupție interne către presă etc.),
transpare modul în care se face politică din relatarea unor secrete din
culisele lumii politice, cum se încheie acordurile pentru majoritate, cum se
decid demiterile, cum funcționează șantajul, dar uneori și hazardul etc. Însăși
persoana care se ocupă de imaginea partidului (Alex) este demascată de
prietenul său (Victor) ca având la activ afaceri financiare murdare. Victor
încearcă să-l convingă pe Alex să își apere onoarea, recurgând la sinucidere,
dar este el însuși asasinat și înlocuit de acesta în calitate de candidat la
alegerile interne.
Mie îmi pare că e teatru politic. Autorului, lui Ignasi Vidal (tânăr regizor
spaniol en vogue, actor și scriitor, profesor
de interpretare pentru musical, canto și tehnică vocală și literatură dramatică
la Școala Superioară de Arte Dramatice din Malaga) îi pare că e mai mult un
spectacol despre prietenie și trădare, decât despre politică. Adevărul e,
poate, undeva la mijloc. Cert e că a fost creat cu intenția de a sensibiliza
omul simplu cu privire la anumite subiecte foarte concrete, plecând de la tema
generală a corupției globale și în particular de la tema actuală a corupției
din România. Nu există om care să iasă înafara sferei de influență a
fenomenului corupției, fie că vorbim de un rol activ, de unul pasiv sau de
roluri simultan active și pasive, de la deputatul nemulțumit de salariul său
care intră în afaceri financiare obscure (Alex), la salariatul din
administrație remunerat și prin acordarea indemnizației de partid, la cel ce ia
ajutor de șomaj, dar mai și muncește la negru. În același timp, corupția inerentă
firii omului are consecințe distructive, de la pierderea onoarei și/sau a
reputației și discreditarea indirectă a partidului din care respectivul face
parte dacă actele de corupție concrete sunt descoperite și făcute publice, la
confiscarea averii, pierderea poziției/funcției și alte măsuri legale dacă
faptele de corupție sunt denunțate, la acceptarea tacită a unei micșorări
salariale sau a oricărei alte nedreptăți de teama concedierii, la proteste individuale
sau chiar sinucideri fără ecou pe termen lung. Pentru că acceptarea corupției e
pasul imediat următor revoltei, iar lașitatea o condiție indispensabilă a celui
ce admite să trăiască într-o țară în care corupția e legitimată.
Niciun actor pe scena lumii politice (ar suna mai bine în arena jocurilor
politice) nu este fairplay, de aici ambiguizarea voită a scenariului (conducând
la întrebarea inevitabilă ”Ce-ar fi fost dacă personajul cu cravata roșie/Alex
s-ar fi sinucis pentru dignitas-ul
lui, iar personajul cu cravata albastră/Victor ar fi trecut la acțiune?”). Cât
din discursul lui Victor ar mai fi rămas valabil (faptul că era diagnosticat cu
scleroză multiplă, că intenționa să renunțe la politică și să se retragă din
campanie etc.) dacă personajul cu cravata roșie s-ar fi sinucis pentru dignitas?
Dincolo de această întrebare, de murmurele lui ”dacă”, conștiința autentică
din Pădurea spânzuraților și
manipulatorul (i)rezistibil din Creditul
conferă credibilitate scenariului.
(Demnitate de Ignasi Vidal,
textul și regia, cu Marius Manole/Victor și Șerban Pavlu/Alejandro, Teatrul
Avangardia, prezentat la Iași la TNI, Sala Mare pe 15 aprilie 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu