Spectacolul lui Andrei Măjeri cu Meșterul
Manole, de la Teatrul Național Cluj-Napoca, dovedește maturizare
regizorală. Abordarea este deopotrivă modernă (proiecție geometrizantă, dar și
pentru redarea simbolurilor din piesa lui Lucian Blaga, cum ar fi imaginea
sicrielor din visul lui Manole, imprimeuri digitale, neoane, decor minimalist, abstractizarea
narativului, lumini și umbre hidoase proiectate pe perete, mișcare scenică de
grimasă totală, revelând starea de angoasă) și tradițională, cu cânturi
răsunătoare, puternice, frisonante, interpretate excelent de actori (muzică
sacră, pop românesc stilizat – ”Hăulita” și chiar populară – ”Mândra mea cu
cârpă mură”, ”Bate vânt peste coline”).
De la rodiile pe care copiii la savurează în nisip, la inundarea scenei în
roșul sângelui prin light design, cromatica devine puternică atunci când
subliniază o idee puternică: numai o jertfă umană ar putea face ca edificiul
construit să fie durabil în timp, să reziste oricăror intemperii și să uimească
prin frumusețea sa. În rest, nuanțele predominante sunt cenușii, vag albăstrii,
gri, atenuând senzația de spectacol în alb și negru, mediind cromatic între
cele două extreme, armonizându-le, în acord cu gnosticismul afirmat la nivel
teoretic.
Manole reprezintă rațiunea prin excelență, el pune în discuție ceea ce
alții primesc prin visuri revelatorii sau îi transmit prin sfaturi: dacă edificiul
e să fie consolidat prin jertfă, e de neînțeles de unde provine solicitarea
jertfei, partea binelui (divinitatea) e incompatibilă cu un asemenea mijloc,
iar partea răului (diabolicul) e incompatibilă cu scopul acesteia. Însă, și
aici intervine gnosticismul, raționarea nu își are rostul dacă răul și binele
nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede, iar ceea ce ne-am învățat să
asociem cu lumina sau cu întunericul și să le opunem în religia ori morala
noastră – doar perspective diferite asupra uneia și aceleiași realități
ontologice. Nu ni-l putem imagina pe Dumnezeu crud și nici ilogicitatea unei
jertfe de sânge cerute de puterile întunericului nu ne e pe plac, dar poate că,
lăsând deoparte prezentul, și privind lucrurile din afara orizontului de
înțelegere preluat prin tradiție, am putea ajunge la sensul vorbelor starețului
Bogumil (o figură deopotrivă grotescă și înțeleaptă, interpretată cu versatilitate
și cameleonism de Ionuț Caras).
La limita dintre mitologic, metafizic, etic și estetic, Măjeri preia
meditația blagiană despre sensul creator al omului, integrând-o unor discuții
mai largi, având în vedere raportul dintre spirit și materie, opoziția dintre
timp profan și timp sacru și chestiunea sacrificiului ca mijloc de atingere a
scopului artistic, singurul scop care-și înnobilează mijlocul, în contextul
filosofiei acestuia, prin introducerea monologului amfitrioanei Miriam Cuibus: ”Prin
grația artistului, materia se transcendentează astfel pe sine”, ”Artistul e
Mântuitorul materiei”, ”Singurul scop absolut al omului este creația”, ”Numai
acest scop sfințește și mijloacele”, Tot ceea ce face artistul e pentru a
”revela misterul cosmic”, pentru ”a trăi întru mister și pentru revelare”, modul
specific de a fi în lume al omului, opus lui ”a trăi întru imediat și pentru
securitate”.
Un citat din Nietzsche încheie monologul și aduce în discuție ideea
salvării prin artă: ”Arta este singurul surâs al tragediei noastre”. Doar arta
conferă sens și valoare existenței omului, iar mântuirea prin artă e pusă mai
presus decât mântuirea prin cuplu. La Blaga se vorbește de nimicnicia trupului
omenesc hărăzit viermilor și de nevoia unei jertfe prin care trupul de carne
pieritor va trece în trupul bisericii care e veșnic. Dar din spectacol și
concepția regizorului, care face apel la citatul menționat, reiese că ridicarea
bisericii nu e un act religios, ci unul eminamente estetic. Sacrul este cu
adevărat posibil doar prin intermediul artei, iar jertfa e admisă pentru că
arta e mântuitoare.
Prin pierderea Mirei și a copilului nenăscut, Manole pierde o lume întreagă
și se simte trădat de toți, e crucificat sufletește, soarta sa e asemănată de
Blaga cu cea a lui Iisus, dat fiind că îi atribuie celebrele vorbe ale
Mântuitorului (”Doamne-Doamne, de ce m-ai părăsit?”). Nu întâmplător, deoarece
jertfa a ceea ce are mai de preț va fi urmată de jertfa de sine. Sorin Leoveanu
reușește să surprindă aroganța și mândria lui Manole (el este un meșter celebru,
un ales în tot ceea ce face, un lider printre ceilalți zidari, un magician al
ridicării de mănăstiri) la care se adaugă, absolut magnific, suferința
extraordinară și neputința sa de a schimba destinul său creator, în numele
căruia e nevoit să sacrifice ce prețuiește cel mai mult pe lume.
La nivel uman, el e pus în situația să aleagă între două iubiri, între două
biserici, între două meniri. Nu pistoalele ori amenințările domnitorului îl
sperie pe Manole (că veni vorba, actualizarea e curajoasă și conferă un plus de
dinamicitatea narării scenice). Ci incapacitatea de a rămâne cu cele două mari
iubiri ale sale: vocația și iubita. Iar din acest punct al discuției, observăm
cum Manole, în interpretarea lui Leoveanu, dincolo de poveste, de mitologie, nu
mai doar cel mai bun în ceea ce face, artistul exemplar, ci, profund uman, e
doar cel ce trăiește sfâșierea de a nu reuși să păstreze două iubiri. Iar
actorul clujean trăiește intens pe scenă chinul imens al imposibilității de a
alege. Câte alegeri nu suntem nevoiți să facem, chiar și astăzi, cu riscul de a
ne zidi în noi înșine și anestezia propriul suflet?
Mira, în interpretarea Rominei Merei,
e rebelă, o zvârlugă, ludică, zglobie, plină de viață și neastâmpărată. Ea e
opusul lucidității meșterului, soțul ei de șapte ani, e prototipul sensibilității
feminine într-un sens zănatic. Ea trăiește viața așa cum îi apare, ca într-un
joc. De aceea, metafora vieții ca joc e răsturnată atunci când se impune
zidirea ei. Metafora morții ca joc, cu implicații profund filosofice la Blaga, e
transpusă spectacular de Măjeri (Arhanghelul purtând haina Mirei, întregul
arsenal scenic, nu lipsit de exagerări, spre final). Conștiința ei survine pe
măsură ce cade vălul iluziei de pe jocul dramatic. Și Romina Merei reușește cu
brio și cu glasul, și cu lacrima, și cu mimica să facă trecerea de la ludic la
dramă.
(Meșterul Manole de Lucian Blaga,
scenariul și regia: Andrei Măjeri, distribuția: Sorin Leoveanu/Manole, Romina
Merei/Mira, Ionuț Caras/Starețul Bogumil, Radu Lărgeanu/Găman, Mihai
Florian-Niță, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru (meșteri), Miriam Cuibus/Amfitrioana
spectacolului, Ioan Isaiu/Vodă, Anca Hanu Sânziana Tarța (solii), Ruslan Bârlea
(umbra lui Manole), Cristian Rigman (Arhanghelul), Adriana Băilescu, Elena
Ivanca, Irina Wintze (femeile), Dragoș Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curșeu,
Alex Todea (copiii), decor și video design: Mihai Păcurar, costume și styling:
Lucian Broscățean, mișcarea scenică: Sinkó Ferenc, pregătirea muzicală: Incze G. Katalin, Teatrul
Național Cluj-Napoca, premiera: 9 iunie 2018)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu