Artă de Yasmina Reza a avut premiera în Londra, la Wyndhams
Theatre, pe 15 octombrie 1996. Scriitura e simplă, dar tocmai prin aceasta ofertantă,
valorificabilă prin alternarea rolurilor cu minimonologul, permițând atât o
abordare curată, cât și una care să adauge un plus de valoare textului prin
efecte teatrale (intrări neașteptate ale actorilor din sală, șarjare
intenționată, transformarea actorilor în spectatori ai colegilor lor, mai mult
sau mai puțin voită, implicare prin înțelegerea și trăirea rolului jucat,
soluții regizorale realiste, dar haioase) sau chiar filmice (slow motion). Cum e cazul montării de la
Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani, în regia Teodorei Câmpineanu, prezentate
într-un spațiu independent din zona industrială a Iașului, unde își desfășoară
activitatea Asociația Addarta (al cărei director este Eduard Fiuciuc).
Textul, presărat cu replici concise, unele memorabile, are substrat
psihologic. La baza operei de artă, a tabloului complet alb se află o
filosofie, acesta reprezentând ”împlinirea unui parcurs”. Enunțul criptic al
psihanalistului lui Yvan e relevant pentru punctul critic în care a ajuns
relația celor trei prieteni – ”Dacă eu sunt cine sunt deoarece sunt cine sunt,
iar tu ești cine ești pentru că ești cine ești, atunci eu sunt eu însumi, iar
tu ești tu însuți. Dacă, pe de altă parte, eu sunt cine sunt pentru că tu ești
cine ești, iar tu ești cine ești deoarece eu sunt cine sunt, atunci eu nu sunt
eu însumi și nici tu nu ești tu însuți”. Modul în care ne raportăm la ceilalți
și cel în care ceilalți se raportează la noi determină în mare măsură relațiile
și atitudinile noastre; numai că imaginea de sine și imaginea de altul intervin
în reglarea comportamentului față de ceilalți și în relațiile interumane.
Textul nu este dificil de transpus în reprezentație teatrală din cauza replicilor
propriu-zise, ci a solicitărilor indirecte care pun presiune pe regizor,
scriitura fiind pretențioasă. De exemplu, ”Serge se uită la tablou fascinat.
Marc se uită la tablou. Serge îl privește pe Marc în timp ce acesta se uită la
tablou. O tăcere lungă: dinspre ambii,
se revarsă o gamă variată de emoții fără cuvinte.”) Cum să exprimi regizoral, altfel decât alternând jocul
actoricesc cu storytelling-ul, o asemenea
replică de autor – ”dinspre ambii, se revarsă o gamă variată de emoții fără
cuvinte”?
Dacă la început ai putea avea impresia că se ignoră semnificațiile adânc
psihologice pe care le comportă piesa, ulterior remarci cum acestea ies la
iveală treptat, cu aportul actorilor, dar și al micilor trucuri de rezolvare
regizorală, textuale în genere, soluții regizoral-actoricești, adică la
conceperea cărora contribuie și actorii (udarea plantei, căutarea nevrotică a
capacului de la markerul cu care Marc va desena un schior pe tabloul alb, o
piesă de colecție a artei contemporane etc.).
Sub aparența unei dispute despre artă abstractă versus artă figurativă, despre artă modernă versus artă contemporană, despre snobism, despre curajul de a-ți
exprima opinia cu riscul de a răni sentimentele celuilalt, despre omul fără
însușiri, fiecare dintre cei trei asumându-și, psihologic și social, mai mult
decât o identitate ușor etichetabilă, se revelează datele care configurează relația
lor de prietenie. Mai putem vorbi de prietenie dacă ne refuzăm dreptul la
replică onestă de teama da a nu răni orgolii sau sentimente? În ce măsură
schimbarea de statut social sau curajul afirmării mai dure a personalității
poate distruge o prietenie? Apreciem mai mult sinceritatea celuilalt sau ținem
mai mult la vanitatea noastră? Cât suntem dispuși să pierdem din cauza
orgoliului? Merită să înlocuim încrederea, afecțiunea și loialitatea cu
minciuna, indiferența și lașitatea?
Dincolo de relația de prietenie, răzbat din fundalul jocului și al
replicilor date despre relațiile celor trei cu familiile lor și, în special,
despre viața lor de cuplu. Alături de care survin părerile reale ale fiecăruia
despre alegerile celuilalt. În spatele marilor termeni (”deconstrucție”) se ascund
micile adevăruri ale vieții: cei trei se află într-un moment extrem de
tensionat al prieteniei lor. Nefiind vorba de deconstrucție în sens filosofic
ori estetic și nici despre tabloul alb al pictorului Antrios, pe care Serge a
cheltuit o avere, pe care Marc îl respinge pentru că achiziția acestuia îi pare
un act de extravaganță și snobism din partea lui Serge, dar și pentru a-și
preveni prietenul că se îndreaptă într-o direcție greșită, iar mediatorul
dintre primii doi, Yvan, acceptă inițial capodopera pentru a nu inflama și mai
mult spiritele, după care își exprimă, renunțând la lașitate, adevărata opinie.
Pentru a reconstitui identitatea și diferențele dintre cei trei nu contează
atât detaliile privind statutul lor social diferit, nici gusturile lor
artistice (de altfel, vestimentația neutră, exceptând pitorescul conferit de
converșii lui Yvan, indică această direcție de interpretare), cât tipologia
artei disputate. Cele trei tipuri de tablou menționate (tabloul abstract,
tabloul flamand și mâzgălitura) și cele trei tipuri diferite de artă adiacente (contemporană,
modernă și kitsch sau modernă, clasică și de duzină, depinde unde te situezi în ceea ce privește orizontul estetic) nu evocă tipologii social-umane, ci modurile în care
traumele răzbat atunci când sunt atinse puncte sensibile. Același lucru se
întâmplă atunci când cei trei își atacă alegerile în materie de artă și când
își atacă alegerea partenerelor de cuplu, deoarece ambele tipuri de alegere stau
de fapt pentru opțiunile lor de viață în general și în particular. În ce măsură
se poate vorbi de prietenie autentică și durabilă între oameni având moduri de
viață complet diferite?
Finalul este exemplar. Ironia e salvatoare: Serge îl lasă pe Marc să
deseneze cu carioca albastră un schior pe tabloul alb, după care prietenii se
chinuie să spele tabloul, pentru a-l readuce la valoarea inițială, folosind o
rețetă de curățare oferită chiar de Paula, soția lui Marc, pe care Serge o
criticase aspru. Momentul scurt de poezie urmând desenării schiorului e
surprinzător, fiind vorba de cinicul Marc. Iar tabloul abstract chiar ascunde o
filosofie, așa cum sugerase Yvan la început. Semnifică un om care traversează
un spațiu și apoi dispare.
În fața certitudinii că, mai mult sau mai puțin faimoși, mai mult sau mai
puțin prosperi, mai mult sau mai puțin influenți etc., niciunul dintre noi nu
va muri mai puțin, nu ne rămâne decât să tăcem îndelung și să resimțim o gamă
variată de emoții revărsându-se, fără cuvinte.
(Artă
de Yasmina Reza, cu Alexandru Dobynciuc/Serge, Răzvan Ilie/Marc, Ionuț
Iftimiciuc/Yvan, regia: Teodora Câmpineanu, scenografia: Gelu Râșca, un
spectacol al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, prezentat pe 7.04.2019 la
Addarta, Iași)
foto: Li Yuan-Chia, Monochrome white painting
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu