Spectacolele de teatru vizionate online mi se par relevante doar în măsura
în care au ceva imperios, ineluctabil de spus acum. Și e incredibil cât de mult
teatru pentru acest ”acum” pe care îl trăim s-a creat. Un asemenea spectacol
este Itinerarii. Într-o zi lumea se va
schimba, în regia lui Eugen Jebeleanu, care și-a găsit forma proprie de
exprimare artistică la intersecția dintre două culturi, română și franceză.
Textul rezistent, scris de Yann Verburgh, este pus în scenă în forță, de
actori români și francezi, și abordează subiecte puternice (migrația, corupția,
depășirea limitelor impuse de sistemele instituționale sau ideologice). Din
spatele barierelor obiective, sociopolitice și economice, teritoriale răzbat limitele
subiective care țin de mentalitate și prejudecăți. O alegorie despre familia de
pinguini din Țara Ghețurilor, care e nevoită să migreze în Țara Cealaltă, pentru
o viață prosperă, fugind de topirea ghețarilor, dar și de corupție, devenind sclavi
în țara de împrumut, părinții sacrificându-și demnitatea și viața pentru
viitorul copiilor, deschide și încheie circular scenariul. Bazat pe storytelling autoconfesiv, scenariul are o structură
intertextuală și metanarativă.
Frânturi din poveștile de viață ale actorilor se întrețes cu itinerariile
creionate obiectiv, la intersecția dintre culturi diferite, română, franceză și
germană, fiind folosite cel puțin patru limbi în spectacol (română, franceză,
germană și berberă). În același timp, atât la nivel vizual, cât și textual sau
scenic storytelling-ul, succesiunea
de micro one-person show-uri,
alternează cu duourile, dar și cu momentele cu mai mulți actori (momente
degajate regizoral, dar încărcate emoțional sau prin semnificații, când actorii
întră în roluri la solicitarea și folosind indicațiile altor actori deveniți
mărturisitorii propriei vieți). Storytelling-ul
este contrapunctat de teatru în teatru, solouri sau duete actoricești de efect,
song, dans; reprezentări picturale, textuale, vocale și coregrafice ale unor scene
de teatru, film ori performance argumentează diverse statement-uri: trebuie să învățăm să ridicăm capul, a face parte
din ceea ce numim diversitate, sub o formă sau alta, nu reprezintă o fatalitate
identitară, nu suntem responsabili de greșelile părinților noștri etc.
Mărturisirile fac parte din intimitatea actorilor, au legătură cu traume adânci,
sunt conectate la fibre organice care vibrează, dor și se repercutează asupra
auditoriului. De la punerea în discuție a sensului teatrului contemporan (moartea
teatrului), la neputința de a urca pe o scenă cu sine (de fiecare dată când
urca pe o scenă, protagonista se imagina altfel decât este, blondă), la reluarea
jocului în fața publicului, alegând să fie actor, cu speranța de a-și regăsi
prietenul imaginar din copilărie, demersul este totodată alegoric, poematic și real.
Dincolo de amintirile de familie, regăsim Revoluția TV din 1989, căderea Zidului
Berlinului sau alte imagini memorabile din istoria Europei. Istoria obiectivă se
compune din istoriile subiective ale actorilor, iar istoriile personale sunt
monade care reflectă istoria mare. Identitatea europeană, teritorială, națională,
etnică, de gen, interesează de la confuzia identitară a francezului de origine
marocană, născut în Franța, la demascarea unei identități actoricești efeminate,
la exploatarea nudității feminine în teatru și a feminismului aferent, din
dublă perspectivă (demascarea goliciunii ca naz și nuditatea ca statement). Pentru că, de orice natură
ar fi, etichetarea stigmatizează, dând naștere prejudecăților și extremismelor (segregație
rasială, discriminare pe considerente de gen etc.)
Constantele mărturisirilor se referă la viața de familie, copilărie,
pierderea tatălui, legătura cu teatrul, ce mai înseamnă astăzi a fi european.
Cu privire atât la teatru, cât și la Europa, revolta ia proporții prin
problematică: ”Îmi imaginez teatrul murind într-o Europă care nu va mai fi
altceva decât o fortăreață, un muzeu în aer liber pentru străinii bogați. (…)
într-o Europă în care nu mai circulăm în afara granițelor noastre, nu mai avem
nici dreptul, dar nici mijloacele. (…) când peștii vor dispărea din oceane. (…)
când nu vom mai auzi păsările cântând, când cele două grade în plus vor fi fost
depășite de mult”. Cu alte
cuvinte, când lumea se va închide, când vom deveni prizonieri în propriile
noastre case, când un colaps tehnologic, teritorial limitativ, economic,
climatic, ecologic se va fi produs.
Esteticul prezintă pretextul și construiește contextul care susține
mărturisirile. Regăsim multiple formule teatrale, toate excelent argumentate
prin jocul actorilor, unele filmice, altele de teatru clasic, iar altele de
performance. De altfel, actorii reiterează printr-una din modalitățile
enumerate (song, mișcare scenică, teatru în teatru, video) frânturi din piese
vocale ori dramaturgice (”Sunetul muzicii”, ”Trei surori” etc.) În fiecare din
bucățile evocate, într-un mod sau altul, își are izvorul o mărturisire despre o
rușine, un regret, o furie etc. Senzațiile brute, emoțiile sunt sublimate și
transfigurate artistic, redate în mod elegant cu crinolină, dantelă și glitter.
Tabloul de la început, cu Sfântul Iosif și pruncul Iisus, veghează scena pe tot
parcursul show-lui, tronând asupra momentelor când se ia masa în familie,
auster și în rochii de satin negru, tatăl fiind distras și ignorat sau, ca în
alte momente, absent. Pictura semnifică ruina spirituală, degringolada, absența
dragostei, pierderea credinței ori a speranței. Nevoia de afecțiune, importanța
iubirii pentru ziua când lumea se va schimba este exprimată de songul final
(Jacques Brel, ”La tandresse”), când actorii transformă spațiul scenic într-un
câmp de maci.
(Itinerarii. Într-o zi lumea se va
schimba, text: Yann Verburgh, regia: Eugen Jebeleanu, cu: Ioana Bugarin,
Nicholas Cațianis Jr., Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache,
Claire Puygrenier, Alex Călin – voce din off și video, scenografia: Velica
Panduru, compoziție muzicală: Rémi Billardon, video design: Ioana Bodale și
Vlad Lăzărescu, light design: Marine Le Vey și Alexandru Macrinici, asistent
regie: Ugo Léonard, coproducție ARCUB și Compagnie des Ogres, premiera: 28
iunie 2019, participare FNT 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu