Un
atacant (în roşu) a depăşit doi fundași (în alb) şi se pregăteşte să şuteze la poartă. Două echipe, formate fiecare din câte 11
jucători, se zbat pentru a marca goluri în poarta adversarului. Regulile sunt
extrem de simple: acestea impun să nu atingi mingea cu mâna, să o driblezi
înspre poarta adversă, să o pasezi coechipierilor şi să o şutezi spre poartă;
mingea nu are voie să părăsească terenul şi doar arbitrul poate opri jocul. La
care se adaugă o serie de tactici nu tocmai complexe. Există trei tipuri de
jucători: fundaşul (încearcă să-şi împiedice adversarul să înainteze),
mijlocaşul (responsabil de jocul ofensiv) şi atacantul (cel ce urmăreşte să
marcheze golurile). La care se adaugă portarul.
Nu mă dau în vânt după fotbal pentru că nu e un
joc de strategie, ci unul al hazardului. Deşi fizic antrenat până la epuizare,
un jucător, de altfel demn de a fi remarcat, poate rata ocazia unui gol. Alteori,
mult prea încordaţi, fotbaliştii unei echipe pot pierde în faţa adversarului
mai slab, doar pentru că un norocos al echipei adverse prinde mingea şi loveşte
din plin. Se poate întâmpla, ştim bine, ca arbitrul să nu fie echidistant. Nu
mai zic că ridicolul domneşte la tot pasul: portarul e în afara porţii într-un
momentul neaşteptat, să zicem în cazul în care nu prinde mingea şi o scapă
dintr-o greşeală în propria poartă, chiar poarta echipei din care face parte,
ceea ce conduce la un gol (”gol” însemnând reușită, obiectivul și ținta jocului
- neinspirată alegere lingvistică, mai inspirați au fost englezii, goal din football având totodată
sensul de țel) pentru ceilalţi.
Uneori, chiar în iureşul meciului, fotbaliștii
înșiși se întâmplă să scape ”balonul” în
poarta propriei lor echipe, în loc să țintească în poarta echipe adverse. Ceea
ce face ca în tribune (sau în sufragerii, cel puțin momentan, excludem
tribunele) lumea să urle frenetic de agonie sau de extaz în funcţie de
preferinţe ori interese. Mă mai întreb și mi se pare absurd: ce criterii avem
atunci când ţinem cu o echipă sau alta? Doar din simplul motiv că suntem
patrioţi? Pentru că apreciem cumva că ar
juca bine, în cazul în care e FC Bayern Munich? Poate pentru că e clasată în
top? Cu cine să ţin ar trebui să-l expliciteze pe de ce țin. Cu cine țin, cu Făt-Frumos sau cu Zmeul
Zmeilor?
Mai degrabă, mă captivează jocul de şah. De la stânga la
dreapta: un rege alb, un turn negru, o regină neagră, un pion alb, un cal negru
și un nebun alb. Jucând șah, mintea ta e
mereu sedusă, provocată, fascinată. Voi alege întotdeauna jocul care mă captivează
mental, în defavoarea celui care nu-i decât simplu antrenament. A lazy mind is the
devil’s playground, spune un proverb englezesc. Şahul e un joc în doi, de strategie, mental, provocator,
fascinant. Nu ai cum să te plictisești jucând şah: faci o mutare, aştepţi
mutarea adversarului şi viceversa. Desigur, dacă stăpâneşti bine tehnica jocului şi ai studiat toate
mutările istorice din partidele celebre, poţi muta contra cronometru, pentru
că ajungi să ai la degetul mic tactica acestui joc. Ceea ce face ca timpul
adversarului să se dubleze şi acesta să se poată gândi mai mult, timp în care
tu însuţi ai în vedere următoarea ta mutare. Dată fiind situaţia descrisă, vei
fi mereu cu un pas înaintea adversarului.
Dar e suficientă o clipă de neatenţie şi rolurile
se pot inversa. Asta înseamnă că celălalt va fi acum cu o mutare înaintea ta. Nu-ţi
rămâne decât să aştepţi să revii în poziţia iniţială şi să cauţi pe cât posibil
să nu îţi dea șah mat pe neaşteptate. Uneori, a fi cu un pas în urmă nu e chiar
atât de rău. De cele mai multe ori, anticipăm o mutare, neglijând sau ignorând planul
de mutare a piesei din mintea celuilalt, numit pe nedrept ”adversar”, când nu-i
decât un partener de joc. Acesta, revenind la scenariu, deși în urma ta cu un
pas, pe nesimţite te poate aduce în stare de perplexitate când îi vine rândul. A
amâna momentul victoriei, a ieşi din competiţie pentru moment, a aştepta nu
înseamnă neapărat că ai pierdut, că nu ai ieșit câștigător din (joc) sau de pe
urma jocului. Trebuie să ai răbdare şi să valorifici momentul oportun. Sunt
cerinţe obligatorii ale jocului de şah. Cu
ce joci, cu albele sau cu negrele?
Dacă ați avut răbdare să ajungeți până aici, e vorba despre educația altfel
(fie că e online sau offline) care are foarte multe în comun
cu șahul și mai puține cu fotbalul. Desigur, mai sunt jocuri de strategie, dar
am ales două exemple oarecum extreme (deși oricând ar putea veni cineva cu un
contraexemplu și admit să fiu contrazisă). Noua educație mizează pe joc și pe
fascinația produsă de acesta, nu pe simpla antrenare a mușchilor faciali prin
recitarea unor conținuturi învățate pe de rost ori a musculaturii membrelor
prin scrierea ca sub dicteu automat, copierea dintr-o parte în alta a unor conținuturi pe care elevul nu le
înțelege. Dar ce te faci când elevul refuză antrenarea mușchiului mental pentru
că s-a obișnuit cu robotizarea impusă de educația tradițională, ba chiar e mai
comod astfel? E greu să încerci să scoți un om din zona sa de confort. Poate că
e mai multă strategie în fotbal decât ne-am putea imagina și însuși jocul de
șah ar putea deveni monoton. Tot ceea ce contează este să căutăm în permanență contradicția,
schimbarea, evoluția, să nu ne plafonăm, să fim ludici cu orice preț și să nu facem
concesii atunci când e joc inteligența noastră. Pentru că e bunul cel mai de
preț cu care am fost înzestrați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu