Teodor Corban și Constantin Pușcașu au dezvoltat de-a lungul timpului împreună, în regie colectivă sau cu asumarea regiei de către Teodor Corban, alături de alți câțiva colegi, câteva proiecte de teatru realist (Gunoierul, 2018, Trei, 2020) care reflectă situații existențiale limită, dramatice. Cei doi sunt atrași de autorii italieni, precum Luigi Lunari sau Spiro Scimone, dar nu numai, și de cei români, în egală măsură (Mimi Brănescu), în cea mai mare parte de actorii dramaturgi, care semnează eventual și text, și regie.
În primul caz, al proiectului Gunoierul,
psihologia, metafora și sugestia, în cel de-al doilea, al proiectului Trei, perspectivismul și suprarealismul
constituie tot atâtea moduri de a evada, prin teatru, din realitate. Lucru care
nu se mai petrece odată cu cel mai recent proiect al celor doi actori ai
Naționalului ieșean. Nici metafora centrală din titlu și nici călătoria în
Brazilia, proiectată ori doar imaginată, nu sunt menite să transfigureze
realitatea dură în plan simbolic.
Ca și cele câteva minute de reculegere ținute la începutul spectacolului
pentru victimele din Ucraina, însăși reprezentația teatrală realistă,
naturalistă nu e o formă de uitare a prezentului, ci una de întipărire a
acestuia în memorie. Naturalismul brut nu îmbracă haina simbolismului. Teatrul
nu mai caută să fie o evadare din real, ci o adâncire în acesta.
Accentul nu mai cade în cazul de față pe estetica teatrală, iar suferința
interioară a personajelor e prea adâncă pentru o analiză psihologică de
suprafață. Singurele subtilități, nefiind nici metaforă, nici simbol, sunt de
regăsit numai în jocul actoricesc autentic, foarte bine armonizat între cei doi
parteneri scenici, chiar dacă registrele impuse de rolurile lor sunt complet
diferite.
În mod paradoxal, acolo unde regăsim forță actoricească în personaje,
regăsim totodată fragilitatea omului redat de către acestea. Dacă în cazul
personajului Pino (Constantin Pușcașu) forța se manifestă prin gesturi brutale,
duse la extrem, aruncarea unor obiecte, ridicarea vocii, bruscarea celuilalt,
în cazul personajului Nunzio (Teodor Corban) forța rolului contrastează profund
cu tipologia caracterului redat, de unde o fantastică subtilitate de
interpretare (retrageri, ezitări, tăceri din care e construit un personaj
incredibil de reușit).
Ambii (Nunzio și Pino) sunt victimele unei realități necruțătoare, a bolii
implacabile ori a conflictului cu final iminent tragic. Dintre cei doi,
personajul care dă titlul piesei inițiale este mai câștigat pentru că el măcar
nu moare singur.
Cu sau fără intenție, cei doi actori ai Naționalului ieșean, în încercarea
lor de a fi cât mai autentici, cât mai teatrali, cât mai aproape de realitatea
cruntă a zilelor noastre, spun ceva despre rostul teatrului acum.
Teatralitatea autentică se îndepărtează de fardarea nemăsurată a rolului
interpretat tot așa cum recuzita de creme, vopsele și mustăți false devine un
truc necesar doar pentru a exprima această idee. Naturalismul excesiv se
datorează pe de o parte unei intenții filmice, iar pe de altă parte poate că e
impus de încercarea de a se apropia de o realitate strigătoare, altfel mai greu
de surprins în gravitatea ei. Rememorabil prin candoare rămâne momentul ludic
creat de cei doi la un moment dat, și acesta frânt în lirism de nevoia
revenirii la brutalitatea faptului.
Cât despre emoția pe care se presupune că spectacolul ar genera-o, aceasta
nu e nici accentuată, nici fardată. Uneori, realitatea depășește posibilitatea
omului de a simți, emoția devenind perplexitate. Astfel, încremenită, emoția nu
e nici slăbiciune umană, nici melodramă, ci întâlnește sobrietatea detașării.
Transfigurarea realității prin teatru, ne arată Teodor Corban și Constantin
Pușcașu, nu mai e posibilă prin metaforă, poezie, simbol, ci aceasta se produce
prin însăși forța extraordinară a gestului artistic al actorului.
Dana Țabrea
https://dyntabu.blogspot.com/2022/04/terminal-brazilia.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu