Teatru high tech

Din 1979, termenul high tech a început să fie folosit și în contexte cotidiene: într-o coloană de benzi desenate din New Yorker magazine, o femeie își apostrofează soțul pentru a nu se ridica la nivelul tehnologic așteptat, rămânând doar middle tech. În contextul unei estetici high tech, insă,  acest stil arhitectural, apărut în anii  ’70, cunoscut de asemenea sub denumirea de modernism târziu sau expresionism structural, se referă la încorporarea de elemente ale tehnologiei high tech în designul construcțiilor și a fost absorbit ulterior de postmodernism. Dintre trăsăturile acestui stil menționez faptul că se construiește cu precădere din sticlă sau oțel, apoi scheletul construcției este vizibil la exterior, pot fi de asemenea văzute țevi, clădirea însăși având un aspect tehnic, de uzină.  Începând cu Sediul Central al HSBC din Hong Kong și continuând cu Lake Shore Drive Appartments (opera arhitectului american Ludwig Mies van der Rohe) ori cu Centre Pompidou și terminând, de ce nu, cu Hotel Europa din Iași, toate acestea pot constitui mostre mai mult sau mai puțin elocvente pentru  stilul la care mă refer.

Din ce în ce mai mult astăzi se aleg spații high tech pentru expuneri ori chiar pentru a găzdui evenimente teatrale. Este, de pildă, cazul piesei The Rest Is Silence de anul acesta din Brighton Festival, montată într-un decor high tech, dar și cazul atâtor alte spectacole din locuri neconvenționale, precum fabrici părăsite, foste depozite ori zone cu pronunțat aspect tehnic. În plină eră tehnologică, lăsând în urmă barul cu îngeri din Dawn Way, Vlad Volf, aflat din nou în postura de regizor, își construiește cu aplomb propriul cub postmodern. Frescă a stilului high tech astăzi, spațiul destinat a cuprinde tragedia din Elevator nu-i decât un schelet rectangular metalic, învelit în folie de plastic, atent iluminat.
Am în vedere spectacolul Elevator (Teatrul Fix, 12 octombrie 2012), după un text de Gabriel Pintilei, regia: Vlad Volf, distribuția: Alexandru Dobinciuc, Alexandra Acalfoae.  Piesa are la bază o poveste cât se poate de reală, chiar dacă destul de incredibilă: undeva în  jurul anilor 2002 în Londra, doi tineri, un băiat și o fată, de aproximativ 18 ani rămân blocați într-un lift în mijlocul unei clădiri în curs de renovare; deși aceștia au reușit să supraviețuiască trei săptămâni în condiții vitrege, nu sunt găsiți decât mult prea târziu. Fata moare prima, iar băiatul mai supraviețuiește încă două săptămâni, mâncând din trupul acesteia. Încercând să imprime scenariului un plus de realism, autorul plasează acțiunea într-o fabrică dezafectată de la periferia orașului, unde doi tineri, care au avut ideea unei aventuri în lift, rămân suspendați. Regia lucrează de așa natură că nu avem conștiința finalului în timpul spectacolului. Sunt create momente de tensiune, insistând pe dificultatea de a împărți un teritoriu de câțiva metri pătrați, unde aerul devine insuficient. Mai sunt acele momente excremențiale, pe care cei doi sunt nevoiți să le suporte în comun, fiecare găsind infernală obligația de a asista la intimitatea celuilalt. Dincolo de realismul poveștii, dar nu în dezacord cu el, nu mă pot abține să nu constat că piesa aceasta vorbește despre chiar imposibilitatea vieții în doi, mai ales atunci când eroii sunt prea tineri pentru a înțelege efortul pe care o asemenea coabitare îl presupune. În acest sens, am reținut jocul cam drapat al Alexandrei Alcafoae și rolul descompus în elemente psihologice și redat cu spirit de finețe de Alexandru Dobinciuc.
Apoi decorul high tech la care daja am făcut aluzie, folia pe care ea o sfâșie, pentru a reuși să apropie spațiul scenic de spectator, dar și din rațiuni practice, pentru ca cei doi să ni se facă auziți, ar putea sugera izolarea impusă de lumea actuală. Efortul de a comunica cu exteriorul eșuează în mod paradoxal, cu atât mai mult cu cât mijloacele de comunicare se descoperă mai ingenioase. Cei doi desfac aerisirea din lift, prin care aruncă pătura, pentru ca ulterior să arunce peste pătură și mobilul cu un mesaj SOS, rămas fără ecou. Plecând de aici, mai mult decât folosirea ca element de decor a unei arhitecturi high tech, teatrul high tech (concept pe care îl adaug cu generozitate tipologiilor teatrale tradiționale ori uzuale) ar putea deveni teatrul viitorului, asimilând un scenariu puternic, chiar violent, criticând asurzenia morală a contemporanilor, jonglând cu extreme psihice.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.ro/2012/10/teatru-high-tech_16.html