Un festival de teatru devine o componentă centrală în definirea identității
culturale a unui oraș, a unei regiuni, uneori chiar a unei țări. Drept dovadă,
avem prestigioasele festivaluri naționale sau internaționale, din țară și din
străinătate, și e inutil să le mai numesc, din teama de a nu omite vreunul.
Soarta festivalurilor de teatru din Iași pare să nu fie una tocmai fericită.
În loc să evolueze, se pierd de la un an la altul, din motive necunoscute mie
(nu îmi place să îmi bag nasul în treburi administrative, politice sau
contabilicești). Deși uneori selecția de spectacole a fost una de excepție și
chiar dacă exista potențial pentru continuitate. De amar de vreme, un asemenea
deznodământ trist nu poate fi decât descurajant. Cu atât mai mult cu cât ți se
aruncă în nas formule de genul ”Dacă voi la Iași ați rămas fără festival de
teatru, ce să vă fac…”, și nu din partea reprezentanților vreunui festival pe
care l-aș înscrie pe lista ilustrativă a primului paragraf de mai sus. Nu e că
am rămas fără festival(uri), ci că nu avem un festival de teatru care să acorde
o marcă acestui oraș, fără îndoială cultural, dar prea puțin competitiv în
acest sens, ”aici, la porțile beznei”.
EuroArt avea inițial un profil bine conturat (festival de comedie) și
umplea sălile de spectacol de tineri, timp de o săptămână, în luna mai.
Ulterior, numărul montărilor cu renume, pe text clasic, dar care nu excelau
neapărat ajunseseră să izoleze genul de spectacol care crease de la început caracterul
festivalului. Astfel că, deopotrivă lăudabil și criticabil, s-a menținut din 2006
până în 2013 inclusiv, dispărând încet, dar sigur de pe firmament, până la
extincție în 2014. Anul acesta revine, însă nu în forță, ad hoc (foarte multe
modificări în program au loc chiar în timpul desfășurării) și ca un conglomerat
de teatru profesionist (cum ar fi Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani sau
Teatrul ”Nottara” din București) și de
amatori (în deschidere, trupa de teatru ”Republica Veche”, a Universității
Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iași), de teatru instituțional (de exemplu,
Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea) ori independent (Chris Simion/Theatre and More,
Andrei și Andreea Grosu/UnTeatru), de teatru propriu-zis și lectură dramatică (Octavian
Jighirgiu) ori recital pe muzica folk (Andrei Maftei, Cezar Popescu, Adi Beznă),
alături de manifestări conexe (conferință, lansare de carte, concert).
Să zicem că s-a încercat o formulă de integrare a unui festival de teatru
în cadrul unui festival mai amplu (Festivalul Internațional al Educației). Motivele
de apreciere a laturii de concert folk nu sunt doar subiective (alături de Emeric
Imre, cu mimica-i expresiv-teatrală și măiestria într-ale chitarei, o sală
întreagă intonează refrenul de la ”Nebun de alb” sau râde la piesele muzicale parodice).
Deși mă bucur de fiecare dată când speciile teatrale se îmbogățesc (eu însămi
am redenumit câteva și voi continua să o fac), spectacolul de teatru-folk nu-i
decât o improvizație, însoțită de un recital folk, în cel mai bun caz potrivit
pentru o scenă de teatru pentru copii, atunci când intră în joc tema din titlu (”Mai
bine cântăm la pisici miau, miau!”) și costumația; în schimb, poemele sunt bine
alese și recitate/interpretate vocal și instrumental.
În ceea ce privește latura strict teatrală a festivalului EuroArt 2015,
aduc în atenție trei spectacole: Studii
despre iubire (după eseurile cu același titlu de Ortega Y Gasset), în regia
lui Chris Simion, Scrisoare către
Casandra de Pedro Eiras, regia: Andrei și Andreea Grosu, și 20 de minute cu îngerul de Alexandr
Vampilov, regia: Ion Sapdaru.
Toate cele trei montări, fiecare într-un fel aparte, constituie câte un
paradox. Studii despre iubire renunță
la latura reflexivă a autorului-pretext, lansând aforisme despre iubire
(vorbind de aforism, ne referim deja la sentințe gata fabricate), în contextul
unui spectacol de teatru-dans, cu scurte pauze recitative, în care regăsim cam
tot ceea ce e în trend în mediul teatral occidental, dar în doze mici (beat
box, dans de la balet modernizat la mișcări pe ritmuri lăutărești, pantomimă, light
design competitiv, proiecții). Se începe cu redarea unor arhicunoscute
defininiri ale iubirii, continuând cu un minisondaj în rândul publicului (tot
înspre definirea dragostei), momente puțin legate de cele peste 10 scene scurte
(demarcate prin modificări ale luminilor), construite din oximoroane artistice reușite
(proiecție de secvență de film romance,
Gone with the Wind, ca suport pentru
momente de spectacol parodice; seriozitatea maximelor și comedia situațiilor
sau invers, traducerea dramaticului unor situații de cuplu prin joc și mișcare
care declanșează râsul).
Scrisoare către Casandra e un duet-duel între două personaje, între două stări de
spirit (luciditate, ajungând la divinație, pe de o parte, la nebunie, pe de
altă parte), cu un decor voit uzat, amintind cumva pe dos de bucătăria modulară
ultrasofisticată tehnic din Femeia mării,
susținut de jocul celor doi actori (Liviu Pintileasa, Cristina Casian), ale
căror replici devin grimasă, clocot, crispare; repetițiile, prezența în absență
în același spațiu a personajului masculin, circularitatea, evitarea pronunțării
concluziei (finalul poate fi doar dedus) sunt doar câteva dintre calitățile
acestui spectacol. Paradoxală e asocierea dintre interpretare accentuată și expresivitate
interiorizată.
20 de minute cu îngerul reprezintă consecința primei colaborări a regizorului
ieșean cu trupa Teatrului ”Jean Bart” din Tulcea, o bine-venită surpriză în
festival, una dintre modificările ad hoc, anunțate în ultimul moment. O montare
clasică se construiește pe acorduri muzicale rusești prin acumulare treptată
(bulgărele de zăpadă), cu două descărcări la final, marcate de modificări ale
luminilor (momentul cu vioara, dispariția străinului). În schimb, tema este pur și simplu actuală: mai putem crede
astăzi în acte dezinteresate/cristice/din compasiune? În spatele unui dar/gest
aparent gratuit și nevinovat nu se ascund crimele atroce pe care ni le putem
imagina, însă un motiv trebuie să existe (să-l numim remușcare). Suntem oameni
pentru că judecăm în acești termeni faptele noastre ori pe cele ale semenilor;
în caz contrar, am fi fiare sau îngeri. De multe ori, aceste două categorii
între care pendulăm nu ne sunt deloc străine (de exemplu, dragostea
necondiționată invocată de Sf. Augustin sau homo
homini lupus, explicitat de Hobbes). Paradoxală devine compoziția următoare:
montare clasică, joc dinamic, epicizarea meditativului, comedie cu miez
contemplativ, întrebări actuale.
Dana Tabrea
Dana Tabrea
(Festivalul EuroArt, în cadrul FIE, director: Adi Afteni, 24-31 mai 2015,
Iași)
http://dyntabu.blogspot.ro/2015/05/euroart-2015-un-conglomerat-ad-hoc-cu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu