Intuiții feminine

Calm – Cautari si intilniri inspirate. Expozitie personala Andreea Mancas, Galeria Tonitza din Iasi (12 decembrie 2010 - 10 ianuarie 2011)

 

Expozitia Andreei Mancaș nu are un fir rosu tematic, dar surprinde prin intuitiile (le-as numi feminine) pe care le regasim la nivelul lucrarilor prezentate. Continuitatea nu e, insa, cu orice prilej o virtute. De aceasta data, ea ar putea fi data de prezenta unui personaj feminin sustinut de un altul masculin, in asteptarea lui, visat, cautat, ori doar provocat, uneori chiar intilnit in sincronicitate. Nici macar culorile nu sint in mod definitiv alese, ceea ce ma face sa cred ca avem in fata lucrari apartinind unor perioade diferite din viata pictoritei, care ilustreaza o gama diversa de experiente personale si stari de spirit.

Daca e sa ma opresc la o tema pe marginea a ceea ce am contemplat in expozitia Andreei Mancas, aceasta ar fi cea a cuplului. Perechea ca imagine arhetipala (mitul angroginului) este infatisata de pictorita in forma unui cap cu doua fete (O zi frumoasa), exprimind-o simplu prin experienta in doi a unei zile implinite. Sau, mai bine, ca si contopire ori comuniune (Ne uitam la stele si stelele se uita la noi). Armonia cu sinele si cu celalalt da tonul calmului ce se vrea titulatura expunerii. Cautarea se desavirseste intr-o intilnire fericita, fie ca  e vorba de intilnirea cu un alter-ego, cu sufletul pereche la care am facut referire deja sau cu celalat om pur si simplu. Pina la urma intilnirea e una cu Celalalt in mod Absolut, cu Dumnezeu. Aceasta imi justifica momentul ales de Andreea pentru a-si deschide expozitia: ne aflam in preajma Craciunului cind cupluri mina in mina se pregatesc sa petreaca, cind familii se reunesc si e, totodata, un moment incarcat religios, moment de bucurie, moment  sa ne amintim ce inseamna sa daruim, sa iubim.

Desigur, experienta cuplului nu exclude  aspecte mai putin implinite, cum ar insingurarea (Asteptind iubirea), singuratatea in doi (Impreuna), supravietuirea cuplului desi unul dintre cei doi nu mai exista fizic ori, dimpotriva, trairea unor momente de maxima plenitudine, ceea ce ii situeaza pe cei doi in afara timpului (Cind viata e prea scurta), experienta cuplului destramat (Frumusetea dureaza trei zile ca parabolizare a faimoasei “dragostea dureaza trei ani”), tradarea din dragoste ori, poate, autosuficienta (Pierdut), neimplinirea cuplului din lasitate (Trecind pe linga iubire), conturarea cuplului in vis ca intr-o incantatie/proiectie tipic feminine, asa cum e cazul obiceiurilor din noaptea de Sfintul Andrei (Asteptind iubirea), ori in fine un cuplu in cumpana, o intilnire iminenta, dar care inca nu s-a produs (Pereche).

In ultima instanta, as aminti un triptic din expozitie, format din Primavara, Vara, Toamna, toate cele trei anotimpuri referindu-se fiecare, asa cum le  inteleg eu, la o anumita etapa a unui cuplu, folosindu-se in mod plenar culori vitale, portocaliu, galben, o nuanta de portocaliu-roz. Atit debutul cit si apogeul unei relatii, ori momentul coabitarii armonioase sunt vazute de Andreea Mancas ca avind aceeasi intensitate, diferenta fiind nu una de nuanta, ci constind in micile detalii, subtilitatile vietii in doi. Nu intimplator iarna lipseste, autoarea n-ar fi putut interpreta sfirsitul in acelasi mod, alegind sa nu-l imai reprezinte deloc.  Compozitia in aceste trei tablouri ia contur din tuse mici, linia amintindu-mi de Van Gogh, desi trairea si stilul sunt cumva la antipod. In acest loc al expozitiei ei o gasesc pe pictorita extrem de subiectiva. Dar e vorba de gust ca Andreei Mancas, sunt convinsa, nu ii place cafeaua amara.

 

Dana Tabrea

 http://dyntabu.blogspot.ro/2010/12/intuitii-feminine.html

 

 

Mitul pesterii, dar pe dos

Piesa Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, interpretată de actorii Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Irina Răduțu Codreanu, Ioana Natalia Corban, Antonella Cornici, scenografia și regia Teodor Corban.
M-au impresionat cu precădere două lucruri. Modul cum se distribuie încărcătura emoțională: pe tot parcursul piesei emoția lipsește, în schimb o găsim concentrată pe final. Apoi jocul actorilor din fața spectatorului este dublat de proiecții ale întîmplărilor pe un panou, un miraj viu de lumini și umbre, ceea ce ne poziționează mult mai ”aproape” de ceea ce se petrece pe scenă. Între public și actorii din spatele panoului, umbrele proiectate, pe care doar noi le vedem, nu și actorii înșiși sunt chiar percepțiile și interpretările noastre.
Spectacolul nu este prin nimic grandios, ci schițează un destin, apelînd la un individ oarecare, al cărui nume, din întîmplare, este ”Făt Frumos”. Este vorba despre condiția umană și se jonglează cu trei mari termeni (viață, dragoste, moarte), însă fără prestanță. Departe de a fi evitat, ridicolul este căutat, valorificat ca mijloc de sustragere din fața sobrietății. Chiar dacă viața, moartea sau dragostea sunt teme extrem de serioase, a le aborda fără gravitate, slobozindu-le nu înseamnă a le întina. Un pachet de semnificații și trăiri autentice ne vor aștepta, oricum, o dată petrecuți prin piesă.
Ca și în basm, cifra magică trei însoțește personajul în periplul său: sunt trei ursitoare, sau trei ”mume”, trei bocitoare, trei prințese etc. Trei tărîmuri sunt depășite pînă ce ”Făt Frumos” ajunge la ceea ce la naștere i s-a promis, dar numai pentru a-l împăca, deoarece el trece prin poveste singur, ajutat numai de ”calul” său: locul de unde a plecat, tărîmul ”Gheonoaei”, parcurs în pași furtunoși de tango și cel al ”Scorpiei” străbătut în ritmul lent al unui menuet. ”Calul” lui ”Făt Frumos” este intens ofertat. Toate acestea nu sunt sugestii în piesă, sunt sublinieri explicite pentru ca prezentul vremurilor să ni se dezvăluie integral. ”Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” devine năzuința bărbatului contemporan, ridiculizată de acest scenariu prin licențiozitatea mult prea explicită. A alege între ”Tinerețe” alias ”Viață”, ”Bătrînețe” alias ”Moarte” și ”Fără” (cum sunt numite cele trei surori de pe tărîmul ”fericirii”) devine aproape o dilemă. Bineînțeles că este aleasă ”Fără”, iar ”Valea plîngerii” reprezintă consecința inevitabilă. Ori de la dragoste la moarte, în glumă ori chiar serios, nu-i decît un pas.
Dincolo de tot ce se petrece pe scenă, între noi și actori – avem acele proiecții, de care aminteam la început. Acolo abia, stilizat, se întîmplă ceva formidabil. Viața (umbra unui trup la baza panoului,văzut de la umeri în sus, cu picioarele ridicate în forma unui fluture și două brațe care coboară, cuprinzîndu-l, apoi umbra unei femei dînd naștere pruncului), dragostea (schițarea unui dans pe panou, conținînd mișcări orientale) și moartea (umbra celei cu coasa, reprezentare tradițională, dar foarte sugestivă) se succed deopotrivă prin fața ochilor și, în același timp, le parcurgem ca și cum le-am trăi chiar noi.
Apare astfel o contradicție enormă între aceste percepții în care recunoaștem experiențele fundamentale care dau rost unei vieți de om și, pe de altă parte, jocul actorilor din fața noastră, unde vedem un DJ nechezîndu-l pe ”Dl. Cal”, un bărbat care călărește o mătură, două femei isterice ,dar cu ”gusturi” diferite, prima preferînd un ”cal” bun unei ”ciorbe sleite”, cealaltă dirijînd un ”andante” pierdut, îmbrăcate bizat, cu peruci și alte ornamente, alte trei femei îmbrăcate într-o unică rochie, la prmoție (”3 în 1”), avînd peruci, una blondă, alta roșcată și o a treia ceva mai ”moțată”, de altfel cea care va fi aleasă de ”Făt Frumos”. Dar nu vor trăi fericiți pînă la adînci bătrîneți.
Privirea și urechile ne sunt mai mult decît ușor bruscat de glume cu substrat erotic. Ceea ce însă nu cred să ni se mai fi întîmplat este ca să ne fi consumat destinul în cîteva momente cîte are piesa, de la prima respirație pînă la ținerea ei, apoi prin a reînvăța să respirăm pînă la ultima suflare. O emoție de maximă intensitate ne invadează doar la final. Ceea ce îmi confirmă că spectacolul a fost unul reușit.




Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/12/mitul-pesterii-dar-pe-dos.html

Jealousy

I can still remember his voice
How
Could
I
Ever
Forget
It –

High - dripping like finger nails
Through the brown crispy hair
Of
One
More
Lover



Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/12/jealousy.html

Despre vis

Motto:
"We are such stuff as dreams are made on; and our life is rounded with a sleep"(W. Shakespeare)

Piesa Deșteptarea primăverii, după textul original al dramaturgului german Frank Wedekind (1891) în regia lui Nucu Ionescu. Din distribuție fac parte actorii: Nucu Ionescu (Dl. Mascat), Vlad Wolf (Moritz), Alexandru Dobinciuc (Melchior), Adriana Gîrneț (Wendla). Am surprins un spectacol de atmosferă, în care joacă foarte mulți studenți la teatru și, de aceea, îl recomand studenților, dar și elevilor de liceu.
Nu mă voi referi astăzi aici decît la vis. Deoarece visul are un rol semnificativ în cadrul acestui scenariu. Personajele visează și își povestesc unele altora visele.
Wendla mereu înainte de a adormi se gîndește la moarte, cu o inoceță devastatoare: ”Cine știe – poate nu voi mai fi (...) Îmi vin așa, seara cînd nu pot dormi. Nu mă-ntrij-tează deloc, ba știu că numai așa dorm bine, după aceea”. Că va muri tînără e o previziune, care nu îi apare tocmai în vis. Doar înainte de a adormi, între veghe și somnul propriu-zis. E vorba, cred, de imaginile hipnagogice.
De asemenea, acompaniată de colegele ei, mușcînd simbolic dintr-un măr verde, pe care îl împarte cu celelalte, Wendla visează cu ochii deschiși la viață, la dragoste, la lucruri pe care încă nu le înțelege, dar pe care instinctiv le ”adulmecă” și le problematizează în felul ei: ”Eu mă bucur în fiecare zi că sunt fată. Dar de-aia tot băieți mi-aș dori (...) trebuie să fie de o mie de ori mai reconfortant să te iubească un bărbat decît o fată...”. Și în acest punct, se generalizează, schimbînd ușor scenariul inițial propus de dramaturg: Bărbații sunt mîndri. A fi iubită de un bărbat înseamnă pentru o femeie a primi de o mie de ori mai mult decît valorează.
Apoi Wendla adoarme de data aceasta pe malul rîului și visează. E vorba de reverie. Fata se lasă în voia simțurilor și plutește, gîndurile curg. Apoi, revine și are impresia că s-ar fi înserat. Dar nu e trecut decît de amiază. Și încă mai e timp ca ea să îl întînească pe Melchior căruia i se pare că ceea ce se petrece nu e aievea: ”Tu ești ori visez, Wendla? Ce cauți atît de singură aici sus? De trei ore cutreier pădurea în lung și-n lat, fără să întîlnesc o singură ființă, și-acum, deodată, îmi ieși tu în cale din cea mai deasă desime. - Nu visezi, sînt eu. - Dacă n-aș ști că ești Wendla Bergmann, te-aș lua drept o driadă căzută din ramuri...”. Dragostea ca vis, viața ca vis. Ceea ce trăim, simțim, dorim, ceea ce ne doare, faptul că suferim, nu sunt decît iluzii.
Wendla este sedusă ca într-un vis pentru că ea nu știe nimic despre viață, este inocentă: ea crede că nu poți avea copii decît dacă ești căsătorită cu un bărbat pe care trebuie să-l iubești din toată inima, așa cum ea nu poate încă iubi, o poveste care vine să ia locul celei despre barză, care la cei 15 ani ai ei nu-i mai e de ajuns.
Al treilea personaj important, Moritz, prietenul lui Melchior își trăiește dramele tot prin intermediul visului. Moritz este un adolescent tulburat peste măsură de primele vise ”bărbătești”, ”doar un vis foarte scurt cu niște picioare în tricot bleu-ciel ce urcau pe catedră”, care în interpretarea acestei puneri în scenă actualizate devin ”niște picioare în ciorapi albi care urcau pe catedră”.
În mai mare măsură chiar decît Wendla, Moritz își anticipă propria moarte în vis. El este obsedat de povestea reginei fără cap, care nu reușea să se descurce altfel decît cu mînuța ei mică, pedepsindu-și în mod groaznic supușii, pînă ce a întîlnit pe regele cu două capete și, în urma unui act vrăjitoresc, a primit unul din capetele lui, casătorinde-se și trăind ca-n povești fericiți pînă la adînci bătrîneți. În mod cu totul surprinzător, dar nu aleatoriu, Moritz va muri așa cum prin vis a anticipat, sfîrșind fără cap.
Chiar înainte de a muri, Moritz este ipitit de diavol în chipul unei colege, Ilse dar el o refuză și se sinucide. Ca într-un vis anticipator, ea îi povestește de unul dintre pictorii pentru care pozase, obsedat de ideea sinuciderii. Iar Moritz o întreabă în mod repetat dacă acel om mai trăiește, parcă pentru a da cu banu' pentru propria-i soartă. Nu, îi răspunde fata și el a știut în acea clipă ce urma.
Cred că în esență e vorba despre modalitățile prin care ne eliberăm de iluzie. Prin sinucidere? Prin conștiință? Prin moarte? Prin viață? Care este soluția?
Dragostea, viața, religia, poate că într-adevăr nu sunt decît iluzii. Cunoscînd aceasta ne eliberăm de ele. Morala e o iluzie ea însăși, deoarece deși există pentru noi, nu e decît produsul a doi termeni imaginari: ” Prin morala eu inteleg produsul real a doua marimi imaginare. Marimile imaginare sînt: trebuința și voința. Produsul se numește morală și nu poate fi negat în realitatea lui”. Datoria kantiană, în egală măsură cu dorințele omenești sunt niște lucruri imaginare, iluzorii. Nu mă miră că la momentul scrierii piesei sale, Wedekind pune aceste idei în seama personajului Dl. Mascat, apelînd la motivul faustic.
Mi se pare intutil să remarc faptul că în plin protestanism Wedekind devine budist fără voie, tocmai pentru că îl încearcă un sentiment al ”morții lui Dumnezeu”, al stingerii moralei din epoca sa.
Ceea ce mă preocupă este: poate produsul a două entități iluzorii fi el însuși real, adică eliberator?



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/12/despre-vis.html

*In imagine - baloane de sapun, inspirate de efectele scenice folosite in piesa de teatru in cauza.

Impresii din Cluj

Am mers în Cluj în acest sfîrșit de noiembrie în interes profesional, dar am avut ocazia să văd și orasul. Prima impresie din taxi și pînă la hotel: foarte multe clădiri vechi, destul de impunătoare, biserici si catedrale absolut superbe.
De departe cea mai impresionantă – Biserica Romano - Catolică Sfîntul Mihail în stil gotic, din Piața Unirii (unde e statuia lui Matei Corvin), care ar putea trece mai degraba drept catedrală.
În timp ce traversam o stradă din dreptul acestei biserici, o batrînică interesantă mă prinde de braț si, ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna, începe să-mi arate Clujul. Am vizitat împreună biserica de care vă vorbeam, Catedrala ortodoxă, apoi Biserica Franciscană, undeva pe o străduță mai in spate, numită strada Sfîntul Spirit în Evul Mediu. Tot pe acea stradă se gasește și casa unde s-a născut Matei Corvin.
Companioana mea repeta mereu pe unde ne aflăm și unde mai avem de mers, ori că ea este “fosta profesoară de istorie de la Liceul Economic din Cluj”. Mă simțeam cumva ca în Harold și Maude. Ținta călătoriei ei era o biserică ortodoxă, situată pe strada Bisericii Ortodoxe, mai sus de Universitate, după un micuț restaurant chinezesc. M-a intrebat dacă nu merg și eu într-acolo. Cred ca deja mergeam acolo, pentru că batrînica nu-mi slăbea brațul decît pentru a se prinde și mai bine de el.
Așa am ajuns să văd prima biserică ortodoxă din Cluj (1796), avînd hramul Sfînta Treime, numită și “biserica din deal”, un loc primitor, unde existau chiliile unei foste mănăstiri de maici și pe care dintr-o întîmplare nu l-am ratat.
Mai bine zis datorită “fostei profesoare de istorie de la Liceul economic din Cluj”, care cîndva locuise în cel mai frumos cartier din Cluj, dar apoi se mutase în altul, la insistențele fiicei, pentru a fi mai aproape de copii. O poartă din vechime, umbra unei bolți și auzeam din nou povestea doamnei acesteia. Parcă era scrisă acolo în istoria acelei zile, parcă nici nu fusese o persoană reală.
Cînd mergeți în Cluj poate intrați la un ceai în Piața Unirii nr. 9. Și dacă se întîmplă să stați la măsuța din geam,iar cînd uitîndu-vă afară, în caz că vedeți traversînd o femeie în vîrstă, al cărei chip nu mi-l mai amintesc acum, dar cu siguranță o veți recunoaște, să o salutați din partea mea pe “fosta profesoară de istorie de la Liceul Economic din Cluj”.


Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/impresii-din-cluj.html