Motto: Piesa începe cu un vals si se termină cu un tango. Sunt două roluri total opuse, jucate de personajul feminin: primul diafan, ingenuu, plastic, al doilea cutremurător, decrepit, cupid.
Teatrul Evreiesc de Stat din București a venit luni, 1 noiembrie 2010, pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iași cu piesa Tangou final (Lost Tango), scrisă de argentinianul Mario Diament, regizată de Moshe Yassur , în care joacă Maia Morgestern (Valeria Duran) și fiul ei, Tudor Aaron Istodor (Diego Goldstein). Prima dată această piesă s-a jucat în 1994, la Teatro San Martin din Buenos Aires, fiind atunci intitulată simplu Interview (Interviul). Deoarece subiectul piesei se referă la un ultim interviu pe care o celebră artistă acceptă să-l acorde unui tînăr reporter. În 2004, pentru prima dată pusă în scenă în România, spectacolul a reprezentat un real succes. Același lucru s-a petrecut și cu reprezentația de la Iași, care a ridicat sala în picioare și a stîrnit foarte multe aplauze.
Orice act de comunicare implică un emițător, un receptor, canalul de transmitere a mesajului, mesajul propriu-zis, un cod simbolic și forme de bruiaj (zgomote). Din păcate, mesajul piesei Tangou final, jucată admirabil de cei doi actori la Iași a fost bruiată în permanență de zgomot (sunetul unei discoteci sau al unui film, destul de tare rulat, deranjant pentru spectatori, fumul de țigară și șușotelile în continuu ale unuia dintre domnii din spate, de la regie. Spun acestea la început nu pentru că e lucrul cel mai important, ci, dimpotrivă, deoarece acestea fiind zise, pot trece la cele ce m-au interesat cu adevărat (emițător, mesaj, cod). Acțiunea piesei este esențială pentru acest scenariu.
Personajele: O actriță retrasă, de 20 de ani ascunzîndu-se de ochii marelui public, din cauza ”vulturilor ”, ziariști de succes, fără scrupule. Un tînăr reporter, care îndrăznește în marea-i timiditate să spere la un interviu din partea ”divei”.
Întreaga piesă e un ”duet” formidabil între ”omul de hîrtie”, al cărui stil de a vorbi și acționa seamănă pînă la identificare cu reportofonul pe care îl manevrează, și suita de roluri etalată de actrița ce nu poate sa nu joace efectiv și în continuu. Nici unul dintre cei doi nu este autentic. El, oricît ar criza și oricît ar părea uneori să se intrige, e o creatură desenată ca să zic așa din linii plane și fără relief, fără culoare, însă cu un background solid și cenușiu. Ea, deși nu tocmai pe scenă în fața micuțului reporter, nu se poate opri din joc. Tînărul reporter pare uneori să triumfe asupra ”divei”, intrînd și el în joc, dar fără a avea privilegiul loviturii de grație.
O scrisoare adreasată artistei, cîndva o celebră actriță de cinema, îl aduce pe tînărul reporter la început de drum în fața acesteia. Deschiderea piesei este formidabilă: ”Dacă aceasta (arătînd spre portretul propriu) este femeia pe care o cauți, mă tem că ai ajuns prea târziu”. Femeia pe care tu o vezi în imagine nu mai există.
Trecînd printr-o suită de roluri distincte (lucru care se întîmplă pe tot parcursul piesei cu personajul feminin), aceasta îl scrutează pentru a vedea cu cine are de-a face. Îi reproșează ceea ce chiar ea este sau îl simte că ar fi el însuși astfel atunci cînd îi spune ca e impenetrabil, corectînd un personaj înșelător, că se poartă de parcă ar interpreta un rol ? Sau mai degrabă tont, o listă întreagă de calamități, timid la culme în fața unei femei care e sigură de sine, agresivă, inteligentă (oare ar fi preferat nesigură, pasivă, tîmpită)?
Diego este genul de visător care plînge la filme, se entuziasmează de scenele tandre, intrînd în pielea personajelor, se îndrăgostește de actrița care joacă acolo, nedeosebind-o de personaj. O specie de găgăuță care crede tot ce vede în filme. Valeria este o femeie care a văzut destule la viața ei, care a făcut compromisuri enorme pentru a ajunge și a se menține în top atît cît a fost să fie, o femeie destul de realistă la prima vedere. Suntem confruntați cu două perspective: idealismul incurabil și naiv, melodramatic de partea lui și cinismul lucid, realist de partea ei. Cele două perspective se întîlnesc atunci cînd celor două caractere ale piesei li se descoperă puncte vulnerabile complementare. El vede într-adevăr doar ceea ce vrea să vadă (”mă întreb dacă sunteți cu adevărat persoana care ați dori să cred eu că sunteți”). Ea nu este chiar atît de realistă: ”m-am trezit în toiul nopții cu gîndul că am omorît pe cineva”. Ceea ce unește caracterul masculin de cel feminin în această piesă sunt punctele lor vulnerabile (realitatea e dușmanul nostru cel mai cumplit). Punctul lui vulnerabil: Contesa desculță (film și rol interpretat de actriță în tinerețe cînd s-a îndrăgostit de ea, de fapt de personajul siropos), în rest tipul e cu picioarele pe pămînt. Punctul ei vulnerabil: nevoia de a juca un ultim rol grandios, obsesia crimei săvîrșite (o premoniție cum se va vedea ulterior), o faptă copleșitoare, demnă de o Macbeth.
”Subiectul, scria Aristotel în Poetica, este începutul și sufletul tragediei. Pe urmă vin caracterele”. Scenariul din Tangou final respectă cu mărinimie aceasta. Deși foarte bine conturate, cele două personaje nu ar putea da grație piesei fără acțiunea propriu-zisă, care are întîietate în ordinea valorii.
Din dorința de a obține interviul mult rîvnit, Diego intră în jocul artistei, prefăcîndu-se că ar căuta prin apartamentul de hotel unde se aflau și unde locuia ea, corpul presupusului asasinat. Febrilă, ea îl asaltează cu îndemnurile de a cerceta cît mai bine în baie, în dormitor, peste tot. El pleacă și verifică după care se întoarce. Acțiunea piesei debutează cu propoziția: ”E un cadavru în dormitor”, rostită de el la întoarcere. De aici începînd se întîmplă de fapt totul. Cei doi mijlocesc un fel de pact între ei, negociind pe rînd. El ar vrea să îi ia interviul și, astfel, ajunsă din nou pe prima pagină a ziarelor se presupune că nimeni nu ar mai îndrăzni să o urmărească de crimă. Ea ar vrea să o ajute să scape de ”hoit”, iar în schimb îi va acorda interviul. Se bate palma pentru oferta ei. Tînărul reporter propune soluții ingenioase pentru a scăpa de cadavru, se vede de aici omul care a văzut suficiente filme (”tăiat bucăți cu fierăstrăul electric”, ”degetele arse în acid”, ”carnea în frigider”). După care crizează, neputînd tolera atît de multă tensiune. Ulterior vor avea ideea de a așeza cadavrul într-un cufăr de proporții, în care își transporta ea pe vremuri rochiile de scenă, de seară etc.
În cele din urmă, reporterul reușește să-i ia interviul, înregistrînd-o chiar și cu reportofonul, lucru pe care ea îl admitea foarte greu de cînd fusese păcălită de un alt tînăr reporter să povestească despre copilul cîndva abandonat, sacrificat în numele carierei. Planurile trecut, prezent, posibil se întretaie. Nu mai suntem siguri dacă nu cumva tînărul reporter descris nu e chiar Diego. Acesta vrea să plece. Dar nu e lăsat. Se lasă sedus într-un ultim tango cu actrița, care îi este fatal.
Odată deschis cufărul, pentru a-i arăta tînărului cum arată moartea, se poate vedea cum cadavrul nu mai e acolo. Deoarece în cufăr era închisă chiar moartea lui. Cufărul e un simbol și momentul în care Maia intră în el și Valeria dialoghează cu tînărul reporter de acolo e unul dintre cele mai reușite ale piesei, la care aș mai adăuga poate discursul despre pierderea copilului. Rolul din rol al artistei (Maia joacă pe Valeria care joacă) e atît de reușit încît am banui-o de sinceritate atunci cînd spune că a plîns pentru că a fost forțată să-și abandoneze copilul, numai că mîna ei dreaptă acoperă în întregime ochiul ei drept, ceea ce o trădează că minte.
Diego recunoaște că nu era niciun cadavru în dormitor, că intrase în jocul artistei pentru a o ajuta să scape de presupusul cadavru pentru a obține ca recompensă interviul. De fapt, el a încercat să o readucă prin tot acest scenariu cu picioarele pe pămînt. Dar nu reușește. Aflînd că fusese păcălită, Valeria are un semnal asupra faptului că ultimul rol nu fusese încă jucat. Nu se simțea împlinită încă și, de aceea, dansează un ultim tango împreună cu Diego, după care, în dormitor, îl împușcă, așa cum prescrisese în propriul ei scenariu, pe care îl vizualizase deja ca săvîrșit. Ea îi spusese chiar de la început că ”dragostea e un joc atît de crud”.
Identificîndu-se cu Macbeth, Valeria din simbol al iubirii (Contesa desculță) se preschimbă în simbol al morții, domnița fragedă și pură e cruda doamnă a ultimului drum. Eros și thanatos.
Dana Tabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/dana-tabrea-ultimul-rol-al-lui-macbeth.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu