sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Gunoierul II. File de istorie privata



Am căutat în balcon în dulapul în care îmi țin amintirile, trecutul, regretele și hainele pe care le port foarte rar. Am căutat un caiețel din 2002, în care am scris despre un personaj din 1999. Și pentru că acest personaj nu mai are nume, îi cer voie lui Mimi Brănescu să-mi împrumute personajul ”gunoierul”, pe care el l-a creat. Dat fiind că și ”gunoierul” și personajul meu aveau cam aceleași idei: ”Ca să cunoști un om trebuie să vezi ceea ce el aruncă, să-i vezi gunoiul. Eu am fost un copil cuminte, duceam întotdeauna gunoiul în casa părinților mei”. Ulterior am scris un text mic, pe care l-am căutat în seara asta. Cînd am văzut titlul piesei, am știut că voi merge să o văd. De fapt, ordinea cronologică este: vorbele lui, textul meu, piesa de teatru, acum.
Să te uiți în gunoiul oamenilor pentru a vedea cine sunt, dacă aruncă lăzi de fructe putrezite sau cutii de nectar, haine de care s-au plictisit, sticle de parfum scump, mobile vetuste, covoare ușor prăfuite, nu mi s-a părut atunci, recunosc, a fi o idee chiar fenomenală. Dar dacă am completa zicînd că mai cîștigat e un om sărac, containerul lui fiind mult mai gol de atîtea rămășițe? Sau că ce putem arunca sunt amintirile, regretele, iubirile. Mda, niște idei destul de commune, poate.
Am cugetat la asta în acel text din 2002, intitulat Despre suflet. Precum tratatul lui Aristotel, amuzant, da. Lucruri banale în textul meu, absolut fără importanță, idei ca a-ți arunca la coș amintirile, de ce nu și regretele aș completa acum. Sau că în 1999 îl întrebasem: ”Ce e sufletul?” și el mi-a răspuns: ”Ceea ce am eu”. Este cea mai frumoasă definiție data vreodată sufletului și niciun filosof nu m-ar putea convinge de contrariul. Iar logicienii îi rog să se abțină din încercarea de a-mi demonstra incorectitudinea acestei definiții. Pentru că din punctul de vedere al celeilelte logici, a sentimentului, ea este profund valabilă. Sau măcar era în 2002. Logica sentimentului nu e atemporală precum logica lui Aristotel.
Da, recunosc, e definiția cea mai egoistă (egotică mă corectează cineva), și cea mai originală totodată dată sufletului. ”Mă uit la om uite-așa, spunea el, personajul, ”gunoierul II”, și știu totul despre el, îi citesc în suflet”. Ceea ce nu știa e că eternitatea este, prin iubire, în inima unei femei. Încă mai cred că a vedea gunoiul unui om, ceea ce el aruncă, îți arată ce fel de om e. Iar a rămîne în istorie nu va putea echivala pentru nimeni o eternitate.
Mi-au trebuit cinci ani, poate chiar opt (depinde de unde începem din 1999, din 2002) ca să înțeleg acestea: Esti sigur că ai vrut să arunci gunoiul acesta? Esti sigur că nu vei mai dori vreodată înapoi ceva din ceea ce ai aruncat? Abia în cronica la piesă deci după încă trei-unsprezece ani (sper că am calculat corect, dacă nu chiar contează toate aceste cifre?:D)le-am formulat.
Iar astăzi am scris cele de mai sus. Pentru că am văzut Gunoierul lui Mimi Brănescu pus în scenă. Și mi-am amintit.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2010/11/gunoierul-ii-file-de-istorie-privata.html


* in poza actorul James Dean

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu