Rigor mortis

Comedia Cafeaua Domnului Ministru (Rigor Mortis), de la Ateneu, în care joacă Daniel Chirilă (Ministrul), Erica - Ioana Moldovan (Jeni, șefă de cabinet) și Alina Mîndru (Patroana, proprietară de bordel). Așa cum el însuși mi-a mărturisit, Horia Gîrbea a scris piesa în mai 1998 în doar două zile (acțiunea se petrece pe 9 mai). Piesa a fost cuprinsă în volumul „Decembrie, în direct” care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor în 1999. Pînă în prezent, a fost jucată de șapte ori, înregistrînd un real succes (Ploiești, Botoșani, București în două variante diferite, Satu-Mare și la radio). Dintre numele celebre care au evoluat în această piesă, trebuie amintite Maia Morgenstern (secretara în versiunea lui Gavril Pinte) și Nuami Dinescu - Tanța lui Teo (patroana în versiunea lui Lucian Sabados).
Actualul spectacol de la Iași este o piatră de încercare pentru toți cei trei actori: pentru Erica - Ioana Moldovan, deoarece reprezintă examenul ei de dizertație, apoi și-a propus un rol ludic, iar pînă în prezent a jucat mai mult dramă. Pentru Daniel Chirilă pentru că e student abia în anul al II-lea la actorie, iar un asemenea rol e o provocare pentru el. Și nu în ultimul rînd, pentru Alina Mîndru al cărei rol nu e deloc ușor, aceasta reușind să domine efectiv scena.
Este vorba de o satirizare nemiloasă a vieții politice din România, atingînd incultura, ipocrizia, cretinismul moral, depravarea oamenilor aflați în poziții de autoritate. Ministrul unui anumit minister căruia i se schimbă mereu numele, ministerul resurselor umane și al educării, personaj paradigmatic, este efectiv executat. De Ziua Europei, el este împiedicat ”să-și exercite funcția”, de a depune o coroană de flori așa cum i s-a cerut de la protocol, nici el nu știe exact unde și din ce motiv, poate ”la cimitirul europenilor căzuţi pentru independenţa noastră”, poate ”la cimitirul eroilor noştri, căzuţi pentru independenţa Europei ” de un ”incident”: o patroană de bordel năvălește la el în cabinet, întrerupînd momentul intim cu Jeni, reclamînd manevrele acestuia de a-i închide ”night club”-ul, al cărui client era, pentru că fusese filmat în acțiune. Complet devotată domnului ministru, șefa de cabinet îi servește matroanei cafea cu otravă de șobolani, pentru a se debarasa de aceasta. Deși aparent înțepenită (rigor mortis), ea își revine parțial dîndu-le de furcă celor doi prin convulsiile ei. Deoarece ”interesul național a primat în fața celui european”, ministrul a lipsit de la ceremonia de Ziua Europei, alegînd să ”rezolve necazurile unei biete femei”. În urma unei conferințe de presă în care se încearcă mușamalizarea situației, el este destituit din funcție.
Personajul Jeni, șefa de cabinet a ministrului, își schimbă numele după context (Jeana în copilărie, Jeni cînd a devenit secretară de director, Otilia sau Venera, în postura de secretară de ministru) nu-i decît personificarea politicii. Nu întîmplător ea rostește cîteva replici memorabile: ”Politica este arta posibilului”, ”În politică trebuie să fii sincer. Chiar şi cînd minţi”, ”Diplomaţia e arta de a spune sincer lucruri nesincere. Sau invers”. În termenii Domnului ministru, ”politica este cur... să cu obstacole. Cînd nu mai pot să le sar, mă tîrăsc pe sub ele”.
Decorul pentru cabinetul ministerial cam strident, cam încărcat (posterul ministrului, canapele în cuverturi roz, o fereastră desenată), ceva din atmosfera pieselor de dinainte de 1989 înșeală ochiul, noroc de drapelul UE. Poate dacă s-ar fi apelat mai mult la limbajul non-verbal în transmiterea mesajului și nu atît de ostentativ la aspecte de vestimentație (transafirul roz din pieptul secretarei, costumul cam ponosit al ministrului, chelia nu tocmai reușit trucată), spectacolul ar fi cîștigat în profesionalism. Cei doi puteau avea un joc al gesturilor pînă să sune telefonul, declanșînd dialogul . În plus, se insistă pe isteria lui Jeni , se rup masiv ziare și se aruncă pe scenă. În prima parte, mai lungă, se încearcă fără succes susținerea energetică a spectacolului prin mimarea momentului erotic, iar odată cu apariția patroanei, întreaga greutate este concentrată pe jocul excepțional al Alinei Mîndru. Astfel, spectacolul pare disproporționat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/rigor-mortis.html

Unde ne sînt anti-rinocerii?

Pe 12 martie a avut loc la Teatrul Național din Iași premiera piesei de teatru Rinocerii de Eugène Ionesco, în regia lui Claudiu Goga. Din distribuție fac parte actorii: Constantin Pușcașu, Teodor Corban, Silva Helena Schmidt, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Florin Mircea, Emil Coșeru, Adi Carauleanu, Doina Deleanu, Pușa Darie, Anne Marie Chertic, Daniel Busuioc, Dumitru Năstrușnicu, Antonella Cornici, Gelu Zaharia, Silvia Băleanu Popa.
Tema muzicală aleasă pentru acest spectacol, întîmpină spectatorul, îl introduce în plin joc al actorilor, conducîndu-l la final spre ieșire: Les Passants a lui Zaz, cu refrenul binecunoscut, reiterarea unui cîntecel franțuzesc pentru copii: ”Passe, passe, passera, la dernière restera”. Cu toții ne amintim joculețul cînd doi copii, față în față se țin de mîini, iar ceilalți trec pe dedesubt, pentru ca uneori, brațele să coboare și să bareze trecerea unui copil, a ultimului copil. Acest ultim copil este în cazul de față Bérenger, iar ceilalți sînt rinocerii.
Atît de îndepărtată de noi astăzi este tema actualei piese de teatru, precum e acest joc al copilăriei, ceea ce nu înseamnă că nu are un anumit ecou. În primul rînd, totalitarismul la care se referă Ionesco e un fenomen de care nu dorim să ne mai amintim, dar pe care l-am simțit pe pielea noastră în comunism, iar alții l-au experimentat în alte forme (nazism etc.). În al doilea rînd, oricui i se poate întîmpla să fie dintr-un anumit punct de vedere un inadaptat al lumii sale, un marginal, refuzînd să se conformeze, percepîndu-i pe ceilalți ca pe niște străini. Uneori străinul îți este atît de departe încît începe să-și piardă forma umană și încetează să fie o ființă umană cu un sistem de gîndire diferit de al tău, metamorfozîndu-se într-un monstru.
Metafora preschimbării oamenilor în rinoceri, rinocerizarea sau modificarea radicală a sistemului de valori este magistral redată în spectacol de la primele licăriri ale schimbării (circulă vești că se aud și se văd rinoceri gonind prin oraș) și pînă la ultimele consecințe (rinocerii sînt pretutindeni: scena se umple de rinoceri, actorii poartă măști dintr-un fel de rumeguș întărit, în formă de cap de rinocer cu unul sau două cornuri, dotate cu ochiuri de aerisire neevidente, prin care să respire și să vadă). Metamorfoza se produce lent, cel mai bun prieten al lui Bérenger, colegii, directorii, Daisy – femeia iubită - devin rinoceri sub ochii săi și spre disperarea, neputința și, nu în ultimul rînd, îndîrjirea sa. În pofida oricărei logici, Bérenger decide că este ”ultimul om și va rămîne așa pînă la cea din urmă suflare”. Pentru el, încă mai există a muri pentru o idee, pentru o credință, pentru o convingere, pentru... un vis, oricît de absurd ar părea acest lucru.
Claudiu Goga procedează oximoronic: pe măsură ce scenele dintre personaje cîștigă în umanism (de la actul întîi în care personajele își sînt complet indiferente, prin actul al doilea – evenimentele de la birou și prin actul al treilea, cînd Béranger asistă dezarmat la metamorfozarea lui Jean, la actul patru, cînd alteritatea dintre Bérenger și Daisy se estompează), în afară se propagă rinocerizarea, parcurgînd un traseu invers, înspre dezumanizare. Alienarea este punctată prin bocet sughițat bizar (Gospodina), istericale suspendate (Doamna Boeuf), rezistență inutilă (Botard). Bérenger suferă de o fobie ciudată amestecată cu anxietate: stă bandajat și se privește în oglindă, suspectînd că ar putea deveni pe negîndite rinocer.
Dintre tehnicile regizorale de efect, prin care se înlătură monotonia inevitabilă la o piesă cu text complex, am remarcat sincronizarea dialogurilor (dintre Bérenger și Jean, pe de o parte, și dintre Domnul Bătrîn și Logician pe de altă parte), stop-cadrul, pentru a insera un monolog al personajului principal, flash-urile stroboscopice, spectrale și figurația (vecinii din celelalte apartamente). Decorul este eficientizat la maxim: compus din 10 nișe cubice unite și suprapuse, a căror prelate se deschid în funcție de scenă (apartamente, birou, băcănie), accesul sus-jos fiind permis pe scară; obiectele de interior sînt în cea mai mare parte sugerate prin desen minimalist. Cenușiul domină cromatic (rinocerii au costum gri și masca aferentă), exceptînd doar unele elemente, printre care tenișii portocalii ai lui Bérenger (face notă discordantă cu lumea sa) sau rochia și pălăria movalii ale lui Daisy (stimuli pentru imaginația lui Bérenger).


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/unde-ne-sint-anti-rinocerii.html

Reality Show

În cafeneaua Maideyi se joacă Flori, filme, fete sau băieți, după un text de Mimi Brănescu, un spectacol regizat de Florin Caracala, în interpretarea unor tineri actori și studenți la teatru: Mirona Gîdei (Beth), Florin Caracala (Tom), Alexandru Dobinciuc (Bill), Ioana Lefter (Anne).
Publicul-țintă al acestui spectacol sînt fără îndoială adolescenții zilelor noastre, tinerii între 15 și 23 de ani, cu un CV impresionant: ”dornici de popularitate”, avizi după captarea atenției celorlalți, autoproiectîndu-se în centrul universului, copii de bani gata, cu ”studii la școli particulare, plătite de mami și de tati”, posedînd locuință, mașină, ”un Iphone”, cu ”preocupări: facebook, hi5, călătorii în țări străine...”, ale căror aspirații se referă la ”prelungirea pe cît se poate a adolescenței tîrzii, găsirea iubirii absolute...vacanțe și iar vacanțe, cumpărături”. Am generalizat ușor CV-ul lui Beth, a cărei ultimă realizare - ”proaspătă inițiată în arta erotică” – și al cărei țel în viață - ”atingerea unei sume fabuloase de bărbați satisfăcuți pe deplin” – sînt făcute publice spectatorilor din Maideyi în forma unor fluturași răspîndiți la mese.
Tema acestei piese de teatru: divorțul, o realitate cotidiană, cu cele două alternative: ”Divorțul este o soluție!” (dacă ați făcut greșeala să vă căsătoriți) și ”Evitați divorțul, rămîneți burlaci!” (sau paza bună trece primejdia rea), care ajung în același mod la spectatori în forma unor fluturați la finalul spectacolului. De fapt, opțiunile ar fi fost, divorțul nu este o soluție – reîncălziți ciorba pînă (nu) dă în foc și salvați-vă căsnicia, care, după cum se observă nu sînt două alternative, deoarece închid orice posibilitate de a alege, într-un punct. Mesajul transmis parodiază acestă unică soluție și o răstoarnă.
De oriunde privești, realitatea e aceeași: fie că băiatul de gașcă, care ”manîncă dimineața unt cu gem, la prînz cartofi prăjiți și seara o cană cu apă” ia pe fata de bani gata, care ”dimineața ia micul dejun, la prînz dejunul și seara cina”, făcînd o partidă pe cinste cînd nici nu se gîndea vreodată la posibilitatea însurătorii (Tom, Beth), fie că doi tineri inocenți și stîngaci își trăiesc prima poveste de dragoste, care debutează în parc și ajunge la statrea civilă (Bill, Anne), rezultatul e același: degradarea relației în urma căsătoriei, plictisul cotidian, gelozia inutilă, atingerea stării de sațietate, cînd vederea celuilalt ți-a fost de-ajuns. Fie că ești adeptul formulei ”Te plac, mă placi, hai să ne contopim plăcerile”, ca replică de agățat (Tom), fie că ești genul care își face datoria și ia o fată nu neapărat frumoasă de soție, inițial poate chiar entuziasmat, ulterior dezabuzat (Bill), chiar dacă îți încalci principiile de a nu te îndrăgosti (Tom) sau de a fi veșnic îndrăgostit de aceeași primă fată (Bill), răspunsul pe care îl primești de la soartă nu diferă deloc. Cît despre Beth și Anne, sînt victimele propriilor iluzii pe care, fiecare în felul ei, și le-au făcut cu privire la bărbați și la dragoste văzută ca pasiune continuă (Beth) și, respectiv, ca romanță eternă (Anne). Bărbatul dezamăgit de viață este surprins în postura egoistului (Tom) ori a infidelului (Bill). Ar putea fi o simplă problemă de percepție tipic feminină. Tot astfel cum și femeia respinsă este încadrată de mentalitatea masculină uneia dintre următoarele două situații: alunecoasă sau rea.
Intențiile autorului piesei cît și cele ale regizorului converg: ambii pun mare preț pe capacitatea actorilor de a crea spectacolul din exerciții, improvizații, pe funcția radicală a spontaneității într-un show realist credibil. Ceea ce se întîmplă pe scena improvizată în Maideyi s-ar putea chiar numi reality show, cu precizările de rigoare: este bine jucat, este bine regizat și în loc de oameni obișnuiți care se joacă pe sine, avem actori talentați care se joacă pe sine și, în plus, chiar și pe noi, oamenii obișnuiți. Florin Caracala este un regizor tînăr care folosește cu succes modalități regizorale en vogue (jocul umbrelor, proiecțiile, limbajul de ghetto autohton, simulările etc.).
Reprezentația scenică este construită circular, astfel că la final personajele, costumate exact ca la început, se reîntorc la existența lor adolescentină, de parcă tot ceea ce am văzut timp de două ore acolo nu a fost decît un vis urît. Au visat oare Bill, Tom, Beth și Ann sau e chiar propriul nostru coșmar?


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/reality-show.html

Viață sau poezie?

De mărțișor, am fost invitată pe Facebook în Godot cafe-teatru, în București la – Te iubesc! Te iubesc?, adaptare după textul lui Dumitru Solomon, ”Zăpezile de altădată”, în regia lui Chris Simion, interpretat de Manuela Hărăbor, Corina Moise, George Corodeanu. Mi-am amintit că eu am văzut această piesă de teatru într-o vară, în chiar distribuția de mai sus, cînd compania D’Aya a venit cu această reprezentație la Iași, montînd-o pe o scenă în aer liber, în Parcul Copou. Spectacolul este o comedie extrem de reconfortantă deși abordează teme destul de serioase: ce se poate întîmpla într-un cuplu tînăr după ce obișnuința a luat locul scînteii de la început.
Manuela Hărăbor, costumată la frac și cu joben intră între secvențele care redau hîrjoana de cuplu, presărînd tot ce găsește mai usturător în termeni de filosofie de cuplu (”Dacă dragostea este oarbă, căsătoria îți deschide ochii”; ”Secretul unei căsătorii fericite: să te mulțumești cu ceea ce ai”; ”Secretul fericirii în cuplu: să nu-ți vină ideea să compari”) ori de filosofie asupra bărbatului (”Nu e nicio diferență între un bărbat prost și unul înțelept atunci cînd aceștia se îndrăgostesc”). Ea dansează, bate step, într-un cuvînt face un show pe cinste. Totodată, interpretează pe mama tinerei soții la telefon.
De ce ”te iubesc” cu semnul întrebării? Pentru că dragostea e un teritoriu extrem de fragil. Unde nu se poate ști niciodată cu siguranță cîte bătălii se sau, cine le-a cîștigat pe fiecare și cine ce mai are de făcut pentru a se reabilita și a ieși din nou la suprafață, în caz că a pierdut vreo bătălie. În această postură se găsesc cei doi parteneri ai unui cuplu pus pe șotii și hachițe, interpretați cu mult umor de Corina Moise și George Corodeanu. Capete de afiș: viața în doi, relația dintre obișnuință și dragoste, gelozia - de ce e dacă se observă că e, de ce nu e dacă se observă că nu mai e - , ”te părăsesc”, ”te iubesc”.
Pe scurt despre fiecare. Tindem în mod normal să credem că atunci cînd partenerul nu mai e gelos, nu ne mai iubește și că îi pasă de noi dacă fierbe de furie și gelozie. Moraliștii francezi credeau exact invers, cum că gelozia nu are nimic de-a face cu dragostea. Cine mai știe. Poate că aveau dreptate moraliștii francezi: gelozia e semn că un orgoliu a fost lezat și un altul măgulit, în niciun caz un indiciu pentru existența dragostei. Și atunci oare de ce se perpelește tînăra soție că nu-l mai poate face gelos pe soțul ei?
Raportul dintre obișnuință și dragoste s-ar putea să fie invers proporțional: dacă dragostea scade, gradul de confort, siguranță și comoditate cotidiană în cuplu crește. Or, dragostea necesită un dram de ”nebunie” care nu are nimic în comun cu faptul că ne-am acomodat cu o persoană. În această punere în scenă, dorința de confort, monotonie, liniște a soțului e perturbată de nostalgia soției după frisoanele de la începutul poveștii. În interpretarea ei, nu se mai iubesc ca atunci (”Ceea ce ne lipsește nouă e tocmai nebunia! Ne-am liniștit prea devreme, ne-am lăsat copleșiți de oboseală, de obișnuință, de rutină...). În interpretarea lui, lucrurile sînt pe făgașul lor firesc (”Fericirea este..cînd e bine...și nu ne certăm...și dormim...”).
Cred că e o problemă de alegere la mijloc. Alegi să te mulțumești sau să fii nemulțumit, mereu așteptînd, cautînd altceva? Alegi să te resemnezi sau să lupți? Ți-e mai bine în siguranța pe care ți-o dă obișnuința sau te simți încătușat de aceasta? Cu alte cuvinte, preferi să anticipi mutările celuilalt sau agreezi riscul, schimbarea, neobișnuitul? Și trebuie ales în cunoștință de cauză. S-ar părea că ”Nu există dragoste infinită. Ne amăgim. Legile poeziei sînt altele decît legile vieții”. Cu acest nou înțeles, alegerea pe care o facem între dragoste și obișnuință, între poezie și viață, valorează infinit mai mult.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/viata-sau-poezie.html