De mărțișor, am fost invitată pe Facebook în Godot cafe-teatru, în București la – Te iubesc! Te iubesc?, adaptare după textul lui Dumitru Solomon, ”Zăpezile de altădată”, în regia lui Chris Simion, interpretat de Manuela Hărăbor, Corina Moise, George Corodeanu. Mi-am amintit că eu am văzut această piesă de teatru într-o vară, în chiar distribuția de mai sus, cînd compania D’Aya a venit cu această reprezentație la Iași, montînd-o pe o scenă în aer liber, în Parcul Copou. Spectacolul este o comedie extrem de reconfortantă deși abordează teme destul de serioase: ce se poate întîmpla într-un cuplu tînăr după ce obișnuința a luat locul scînteii de la început.
Manuela Hărăbor, costumată la frac și cu joben intră între secvențele care redau hîrjoana de cuplu, presărînd tot ce găsește mai usturător în termeni de filosofie de cuplu (”Dacă dragostea este oarbă, căsătoria îți deschide ochii”; ”Secretul unei căsătorii fericite: să te mulțumești cu ceea ce ai”; ”Secretul fericirii în cuplu: să nu-ți vină ideea să compari”) ori de filosofie asupra bărbatului (”Nu e nicio diferență între un bărbat prost și unul înțelept atunci cînd aceștia se îndrăgostesc”). Ea dansează, bate step, într-un cuvînt face un show pe cinste. Totodată, interpretează pe mama tinerei soții la telefon.
De ce ”te iubesc” cu semnul întrebării? Pentru că dragostea e un teritoriu extrem de fragil. Unde nu se poate ști niciodată cu siguranță cîte bătălii se sau, cine le-a cîștigat pe fiecare și cine ce mai are de făcut pentru a se reabilita și a ieși din nou la suprafață, în caz că a pierdut vreo bătălie. În această postură se găsesc cei doi parteneri ai unui cuplu pus pe șotii și hachițe, interpretați cu mult umor de Corina Moise și George Corodeanu. Capete de afiș: viața în doi, relația dintre obișnuință și dragoste, gelozia - de ce e dacă se observă că e, de ce nu e dacă se observă că nu mai e - , ”te părăsesc”, ”te iubesc”.
Pe scurt despre fiecare. Tindem în mod normal să credem că atunci cînd partenerul nu mai e gelos, nu ne mai iubește și că îi pasă de noi dacă fierbe de furie și gelozie. Moraliștii francezi credeau exact invers, cum că gelozia nu are nimic de-a face cu dragostea. Cine mai știe. Poate că aveau dreptate moraliștii francezi: gelozia e semn că un orgoliu a fost lezat și un altul măgulit, în niciun caz un indiciu pentru existența dragostei. Și atunci oare de ce se perpelește tînăra soție că nu-l mai poate face gelos pe soțul ei?
Raportul dintre obișnuință și dragoste s-ar putea să fie invers proporțional: dacă dragostea scade, gradul de confort, siguranță și comoditate cotidiană în cuplu crește. Or, dragostea necesită un dram de ”nebunie” care nu are nimic în comun cu faptul că ne-am acomodat cu o persoană. În această punere în scenă, dorința de confort, monotonie, liniște a soțului e perturbată de nostalgia soției după frisoanele de la începutul poveștii. În interpretarea ei, nu se mai iubesc ca atunci (”Ceea ce ne lipsește nouă e tocmai nebunia! Ne-am liniștit prea devreme, ne-am lăsat copleșiți de oboseală, de obișnuință, de rutină...). În interpretarea lui, lucrurile sînt pe făgașul lor firesc (”Fericirea este..cînd e bine...și nu ne certăm...și dormim...”).
Cred că e o problemă de alegere la mijloc. Alegi să te mulțumești sau să fii nemulțumit, mereu așteptînd, cautînd altceva? Alegi să te resemnezi sau să lupți? Ți-e mai bine în siguranța pe care ți-o dă obișnuința sau te simți încătușat de aceasta? Cu alte cuvinte, preferi să anticipi mutările celuilalt sau agreezi riscul, schimbarea, neobișnuitul? Și trebuie ales în cunoștință de cauză. S-ar părea că ”Nu există dragoste infinită. Ne amăgim. Legile poeziei sînt altele decît legile vieții”. Cu acest nou înțeles, alegerea pe care o facem între dragoste și obișnuință, între poezie și viață, valorează infinit mai mult.
Dana Țabrea
http://dyntabu.blogspot.com/2011/03/viata-sau-poezie.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu