N.O.R.A, Caracala si Ibsen

Întrebările cu care ne confruntă această reprezentație rămîn deschise:

Cîtă realitate poți suporta?, Cine ești tu?, Cine sînt eu (Ești sigur că ești pregătit să auzi)?, Ce îți este permis să sacrifici în numele iubirii?, Cît poți ierta?, Dacă nu știi încă ce s-ar întîmpla dacă (ai face următorul lucru), nu crezi că e timpul să afli?...

Vineri, 20 mai, la Ateneul Tătărași a avut loc premiera spectacolului N.O.R.A, adaptare după O casă de păpuși de Henrik Ibsen. Regia: Florin Caracala. Distribuția: Victor Bitiușcă (Torvald), Ioana Lefter (Nora), Alina Mîndru (Doamna Linde), Iustin Șurpănelu (Krogstad). Scenografia: Ioana Murariu, video concept : Andrei Cozlac & Mihai Apostu, design Ambiental : Oana Pricop & Minodora Lungu. Spectacolul se va mai juca pe 27 mai, ora 19.
Pentru Florin Caracala, un regizor cu viziune, jonglîng cu extremele (sublim – ridicol), cu un simț aparte al dozării scenice, folosind proiecții video de efect, ”N.O.R.A” transpune o stare de spirit. ”N.O.R.A” este dispoziția celui care nu se simte acasă în propria viață, un străin pentru cei din jur, în mod dramatic pentru cei apropiați, cărora li se pare doar că-l cunosc, un alienat al societății căreia aparține, un necunoscut chiar în fața lui însuși. De multe ori, fără a fi vorba de nicio psihopatologie, nu ne simțim confortabil în propriile noastre vieți, trăim sentimente de împrumut, mimînd și afișînd acele stări cu care credem că sîntem datori celorlalți, pentru că avem foarte multe prejudecăți, sîntem lași și ne complacem în a nu fi ceea ce sîntem. De altfel, analizîndu-și propriul spectacol, regizorul identifică acele cauze ce pot crea, generaliza și întreține o asemenea stare: ”disimularea”, ”minciuna sub diverse forme – nevinovată, cu sînge rece, cu intenția de a manipula etc.”.
Această stare de spirit constituie atmosfera de ansamblu a spectacolului și transpare din asocierea dintre decor și vestimentația personajului principal. Tonurile de alb negru predomină, semn că spectatorul ar trebui să aplice sentințe pe muchia dintre moral și imoral. Dacă ar fi existat vreun element de decor care să ofere posibilitatea reflectării, să zicem o oglindă, lucrurile ar fi stat cu totul altfel: spectatorii s-ar fi inclus pe sine în evenimentele scenice. Dar astfel, deși plasați pe scenă, umbrele capetelor lor se pleacă amenințător dinspre partea ochiului divin, care vede și judecă și poate doar uneori iartă.
Rolul isteric al Norei, interpretat destul de bine de o tînără actriță de o energie debordantă (Ioana Lefter), nu rezistă prin el însuși, ci se pierde în această stare de spirit. Caracter freudian, Nora întruchipează fuga de realitate, reprimarea adevărurilor inacceptabile, refugierea într-o lume a fanteziei. Personajul complex al lui Ibsen este aici schițat în antumbră, într-un mod paradoxal, pentru că jocul e răsunător la propriu. Cu scopul de a aduce în prim plan starea celui ce nu se simte în armonie de vorbă cu sine însuși. În mod surprinzător, ambianța spectacolului nu reprezintă un element de fundal, ci ceva independent și esențial, ce se construiește cu aportul actorilor, dar dincolo de ei. Alina Mîndru susține spectacolul în cheie comică, Victor Bitiușcă face un rol exemplar, iar Iustin Șurpănelu – un rol foarte expresiv.
E de remarcat cum regizorul evită prăpastia în care se cade de obicei cînd textele clasicilor sînt abordate de pe fronturi inovatoare. Datorită faptului că a ales un scenariu realist, modern, cu deschidere psihologică. Duce drama mai departe decît Ibsen (Doamna Linde, găsind pistolul Norei, într-un moment de neatenție, îl împușcă din greșeală pe Krogstad) și exagerează uneori (înainte de a-l părăsi, Nora îl amenință cu pistolul pe Torvald). Idealizează personajul doctorului Rank, acesta putînd fi surprins doar din dialoguri, pentru a evita aglomerarea inutilă și a păstra o anumită simetrie a celor patru personaje. Departe de a fi un Caracala contra Ibsen, spectacolul este un izbutit Caracala și Ibsen.



Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/05/nora-caracala-si-ibsen.html

Telenovela futuristă

Joi, 12 mai 2011, la Teatrul Național din Iași a avut loc o nouă premieră. E vorba de spectacolul Cum se zice (Come si dice), pus în scenă după textul dramatic futurist omonim al lui Roberto Mazzucco, în regia lui Ovidiu Lazăr. Distribuția este asigurată de actorii : Doru Aftanasiu (El), Livia Iorga (Ea), Horia Veriveș (Celălalt), Antonella Cornici (Regizorul). Scenografia : Axenti Marfa (35 de ani de activitate teatrală), coregrafia : Cornel Tătaru (coordonează trupa de dans Elegance de la Casa Studenților, debut în coregrafia de teatru).
Spectacolul propus de regizorul ieșean are o introducere ușor cam generoasă, prilej de expunere a principiilor teatrului futurist exprimate de Filippo Tommasso Marinetti în Manifestele futurismului, carte tradusă și la noi și apărută în 2009. Teatrul de avangardă intenționează să creeze o artă dramatică diferită; teatrul futurist se vrea sintetic, limitat ca timp și în ceea ce privește textul, redînd cu economie de gesturi, situații nenumărate, emoții, idei, senzații, fapte și simboluri. Teatrul futurist sintetic se revoltă împotriva descrierilor prea lungi ce construiesc detaliat caracterele pentru spectator; împotriva teatralității, deoarece se opune vieții, optînd pentru un fel de soap (opera) theatre, concentrat într-un singur act (episod); împotriva tendințelor comune și gregare de a asocia binele cu un personaj simpatic și răul cu unul antipatic și de a da cîștig de cauză primului, în defavoarea celui din urmă; împotriva verosimilului; împotriva nevoii de a explica, deoarece, ca și în viață, multe evenimente se petrec atît de repede, că nu mai avem timp să le înțelegem pe deplin. Această arta suscită senzații diverse, contrastante, puternice.
Pentru spectatorul neavizat, dar nu numai, piesa aceasta de teatru este ciudată. În primul rînd, pentru că personajele nu au replici în sensul clasic, ci își vorbesc prin indicațiile scenice care se referă la propriile lor mișcări, gesturi, stări. În al doilea rînd, personajul Regizorul intervine prin comentarii, transformînd experiența scenică într-un teatru în teatru. Uneori indicațiile de autor sunt exprimate verbal, dar nu mai sînt redate gestual, ceea ce face ca reprezentația să ia distanță, într-un mod adeseori ironic, de textul dramaturgului italian, delimitîndu-se de futurism și încercînd prin aceasta o adresare mai directă, mai actuală înspre publicul ieșean.
De altfel, regizorul spectacolului, Ovidiu Lazăr a mărturisit că a ales să pună în scenă o telenovelă futuristă, pentru că perioada de atunci i-a părut asemănătoare vieții noastre de astăzi; cel mai probabil a avut în vedere ritmul alert al vieții și cinismul vremurilor, chiar și fără un butoi al lui Diogene. Dacă de-abia mai avem timp să mergem la teatru, din cauza unei vieți solicitante, pe care o pierdem printre degete, regizorul Ovidiu Lazăr alege acest spectacol, pentru a ne aduce la un teatru pe măsura vieții agitate, sinuoase, aproape convulsive de care avem parte. În sprijinul acestei idei, spectacolul este presărat cum succinte paranteze în ritm de tango, destul de elocvente pentru a reda erotismul și zbaterea.
În al treilea rînd, scenariul este un fel de melodramă, gen viața bate (filmul) teatrul, la care iau parte soțul, soția și amantul, cu certuri, reproșuri și împăcări și o dublă crimă pasională. Se reușește atingerea unui anume echilibru, astfel ca nici dramaturgul futurist, nici spectatorul de teatru să nu fie trădați.
Spre final, protagoniștii sînt prinși între cortine transparente, care încadrează scena cubică, realizînd un rewind de cîteva momente al scenelor ultime. Pilej de reflecție înaintea aplauzelor. Meditez ce spectacol reușit ar fi fost dacă actorii ar fi jucat în acest cadru cubic preț de un sfert de oră, în loc de o oră (sintetic!), fără niciun fel de replică. Spectacolul acesta ne-ar putea da impresia că forma artistică excede și eclipsează conținutul, pînă îți dai seama că nu se poate vorbi de o consistență de conținut în această situație, dat fiind curentul teatral abordat.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/05/telenovela-futurista.html

Seducție și amăgire

Pe 29 aprilie, la Teatrul Național din Iași s-a jucat în premieră piesa de teatru TV for Dummies. Un spectacol pentru 100 de telecomenzi, pe un text contemporan, scris de Mona Bozdog și Mihaela Michailov. Regia: Ioana Păun. Scenografia: Maria Pitea. Video design/VJ: Andrei Cozlac. Graphoc Design/VJ: Iustin Șurpănelu. Distribuția: Florin Caracala (Cristi), Haruna Condurache (mama), Petronela Grigorescu (vecina), Ioana Lefter (reportera), Karina Pop (fetița). Spectacolul se va mai juca pe 11, 18 și 26 mai la sala ”Uzina cu teatru” a TNI.
Scenariul este cît se poate de realist: răpirea unui copil, provenind dintr-o familie monoparentală și drama mamei, care-și pierde job-ul din cauza propagandei făcute de mass-media, inițial spre a o ajuta să-și găsească fetița și ulterior tranformînd-o din victimă în agresor. Mai mult, spectatorii par să contribuie prin folosirea unor telecomenzi la alegerea variantelor celor mai credibile (locul unde se face anunțul dispariției copilului, numele psihologului care discută cazul ș.a.m.d). Povestea sfîrșește prost: copilul nu este găsit, iar mama dă drumul la gaz, sub ochii răpitorului-urmăritor, care nu se sfiește să monteze camere de luat vederi în casa victimei, pentru a scoate bani dintr-o moarte în direct, care însă, spre deziluzia lui și a noastră ”nu mai e de actualitate”. Orice știre nouă își seduce spectatorii, atunci cînd e lansată prima dată, pentru ca apoi interesul să scadă, fiind rapid dată uitării. Seducție și (dez)amăgire.
Personajele sînt cum nu se poate mai bine redate: o mamă afectată, disperată, la mîna reporterei zeflemitoare (pe fază și fără emfază, un rol bun, Haruna Condurache); o vecină pestriță la vorbă, port și caracter, care profită de situație pentru a-și etala talentele actoricești și a încerca s-o convingă pe reporteră să o promoveze într-o carieră în televiziune (nu are nevoie de nicio prezentare, deoarece ne-a învățat cu roluri de nota 10, Petronela Grigorescu); un răpitor, vecin și el, fără stare, urmărindu-și cu obstinație, încordare și fără scrupule scopurile din vremuri de criză (un tînăr actor talentat, pe care mă bucur că am avut prilejul să-l văd în sfîrșit pe scena Naționalului ieșean, Florin Caracala); o reporteră plină de elan, dispusă cu orice preț să construiască adevăruri vandabile (incisivă, Ioana Lefter) și o fetiță absolut adorabilă (Karina Pop).
Spectacolul acesta este altfel, diferit față de ceea ce se joacă de obicei. Extrem de modern, de alert. Ideea de bază este următoarea: sîntem asaltați din toate direcțiile de imagini; mass-media, în special, are rolul de a ne furniza imagini pe care volens nolens le ingerăm. Pentru a sugera această idee, se apelează la o hiperbolă artistică: televizorul este multiplicat și plasat, în afară de binecunoscuta comodă TV, unde îi e locul, sau pe un ecran de calculator, în cele mai neobișnuite locuri, cum ar fi în frigider, în cuptor ori în mașina de spălat. În plus, întîmplările din așa zisa realitate sînt dublate, continuate sau exersate pe o plasmă.
Spectacolul include totodată analiza efectelor pe care imaginile îngurgitate le au asupra noastră. La final, după ce povestea s-a consumat, se construiește un moment aparte în spectacol, cînd publicului-spectator i se dă impresia că poate prelua conducerea, dirijînd prin telecomenzi și vot public soarta reporterei, care este torturată de celelalte personaje, parcurgîndu-se un număr de pași, aleși în funcție de rezultatul ”televotingului” hotărît din sală. De fapt, se jonglează cu următoarea idee: înclinația oamenilor înspre a fi violenți crește direct proporțional cu numărul orelor petrecute în fața televizorului. Toți cei care au răspuns ”da” la întrebarea ”V-ați uitat la TV astăzi”, au ales ca reportera să fie torturată mai mult timp și prin pedepsele cele mai crunte.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/05/seductie-si-amagire.html

Rîdem, rîdem...

Pe 29 aprilie 2011, Ateneul Tătărași ne-a rezervat o nouă premieră, piesa de teatru în două acte A sosit trăsura domnului!, adaptare în regia lui Bogdan Ulmu după Monsieur chasse, scrisă de Georges Feydeau în 1892. Distribuția : Erica Moldovan (Leontine), Emanuel Florentin (Moricet), Bogdan Ulmu (Duchotel), Aurelian Bălăiță (Bridois), Geo Șfaițer (Casagne), Denisa Pîrțac (Babet, Madame Latour), Vlad Baba (Gontran).
Bogdan Ulmu a mărturisit că a ales acest gen de comedie ”bulevardieră” din admirație pentru dramaturg (piesa de teatru a lui Feydeau a cunoscut foarte multe reprezentații, tocmai pentru că e o comedie reușită), pentru a atrage un anumit gen de public, privat de un asemenea tip de spectacol (nu s-a mai jucat de mult așa ceva, e adevărat) și pentru a pune în valoare talentul actorilor cu care a ales să colaboreze. Să nu uităm poate cel mai important motiv: regizorul a resimțit nevoia publicului ieșean de a se elibera de ritmul tracasant al vieții de secol al XXI-lea prin rîs. Și nu e o alegere proastă, dimpotrivă.
O surpriză extrem de plăcută în această producție o reprezintă actrița Erica Moldovan: sub bagheta regizorului Bogdan Ulmu și împreună cu el (cei doi joacă împreună pe soții Duchotel), aceasta renunță la jocul uneori crispat, ușor afectat și dramatic, în favoarea unei execuții ludice, foarte bine pusă la punct, în ceea ce privește gestica și imaginea scenică de ansamblu, care mi s-au părut foarte reușite. De asemenea, am remarcat prestația actorului Emanuel Florentin (rolul amantului), care se remarcă prin virtuozitate scenică, bună empatizare cu personajul reprezentat, joc unitar, integral, rol deplin și rapid asumat, fără dificultăți.
Dacă ne-am obișnuit cu spectacole ”grele”, care să ne solicite mental și afectiv, de această dată Bogdan Ulmu ne propune ceva diferit : o comedie relaxantă, revigorantă, extrem de tonică. Pentru a putea realiza acest lucru, își antrenează actorii să joace cît mai aproape de natural cu putință. Cred că secretul rezidă în a repeta cu perseverență și conștiinciozitate anumite gesturi, pînă cînd acestea intră pe un făgaș al firescului. Ironic și mucalit, actorul Bogdan Ulmu (rolul soțului, al lui Duchotel) face o figură actoricească de invidiat, pentru că totul îi reușește și pare că nu are nevoie să depună efort pentru asta. Rolul îi vine ca turnat, cum s-ar spune.
Pe de altă parte, pentru prima dată după foarte mult timp, m-am simțit ”ca la teatru”. În sensul că sînt respectate actele piesei, costumele (luate în custodie de la Opera din Iași) sînt cît se poate de mult adaptate altor vremuri și se creează distanța dintre scenă și spectator. Nu se încearcă eludarea granițelor care îl despart pe actor de spectator și nici includerea spectatorului în acțiunea scenică. Farsele în care sînt implicate personajele (pretinzînd că pleacă la vînătoare, dar de fapt mergînd să-și viziteze amanta, soțul se află în același imobil cu soția sa, pregătită să-l înșele cu prietenul lui cel mai bun, etc.) se petrec în fața spectatorului, acesta situîndu-se, emoțional și mental, la distanță și avînd prilejul să le savureze, rîzînd copios. De această dată, ca într-o comedie pur și simplu, iar nu ca într-o tragi-comedie, cum ne-am obișnuit, rîdem de ei, fără să rîdem și de noi.
Mai mult, privim cu îngăduință, surîzînd ușor, la obiceiurile de altă dată: omul legii îi vînează pe adulterini, strîngînd probe de divorț în favoarea reclamantului; soția, aflată la prima aventură, e fîstîcită, stingheră, stîngace și confuză, are în permanență tendința să dea înapoi; cuceritorul îi face prietenului său cadou propriul volum de versuri, pentru ca acesta să poată ajunge și-n în mîinile soției prietenului, curtată de el. Or, în zilele noastre, nimeni nu mai vînează amoruri fugare. E, poate, mai greu să te simți jenat, oricare ar fi situația de amor în care te afli. Și, desigur, amanții nu mai dedică poezii celor pe care le admiră.


Dana Țabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/05/ridem-ridem.html