Poem scenic

Pe 24 iunie 2011, Teatrul studențesc Ludic a jucat pe final de stagiune spectacolul Poem irlandez despre vioară și suflet, o adaptare în regia lui Aurel Luca după Cînd vinul este rece de John Kendrick. Acest spectacol a participat la diverse festivaluri internaționale, iar în toamnă (sepetembrie) va trece oceanul înspre Canada, fiind selecționat pentru Festivalul mondial de teatru de la Mont-Laurier, unde va reprezenta țara noastră, ulterior va fi prezentat comunităților românești din Montreal și Toronto.
Cînd vinul este rece a lui Kendrick este o piesă într-un act cu două personaje, Martin Egan (Silviu Curuț) și Catherine Rostak (Vera Pîntea). Cei doi trăiesc o stranie poveste de dragoste, pentru că nu reușesc să se cunoască unul pe celălalt și, drept urmare, o întîlnire reală nu are cum să se producă. Lipsa de sincronizare se datorează faptului că ea refuză prezentul, în timp ce el se identifică momentului prezent: Nu există persoană potrivită, crede Martin, nici loc potrivit, pentru el nu-i decît „locul unde te afli și ceea ce faci”. Ea nu se poate încredința prezentului, deoarece se teme de trecut și chiar și de viitor, ori prezentul ca atare nu există, doar amintirea trecutului și anticiparea viitorului din prezent (de la Augustin citire).
Ocazia îi aduce în același spațiu, într-un loc predispus parcă unor oameni fără chip, fără trecut și lipsiți de viitor: Armata salvarii. Doi însetați de viață, de dragoste, de Dumnezeu, cărora acum doar vinul rece le mai poate anestezia trecutul (ei), înflăcăra simțurile (lui). Ea, fostă actriță, o femeie formală, pretențioasă, căreia viața i-a rezervat o unică iubire și o decepție care i-a modelat sufletul, înnăbușindu-și vitalitatea, care răbufnește în torente (în interpretarea de neegalat a Verei Pîntea, trepidînd de o energie foarte puternică, o actriță ce investește enorm în rolurile jucate). El, scriitor irlandez (în interpretarea unui tînăr actor, Silviu Curuț, despre care nu am altă observație de făcut decît că e potrivit pentru casting), umbra celui pe care ea l-a iubit, aceasta adesea confundîndu-i, adresîndu-i-se ca și cum ar fi cel din trecut, tot irlandez și el. De aici, răfuiala cu Dumnezeul lui catolic, receptorul confesiunilor ”matematice”, cu viața lui alcătuită doar din clipe, fără nicio iubire durabilă, cu dragostea lui ”flămîndă”, cu dorințele și visele lui: ”Martin crede că viața în doi înseamnă o viață întreagă”.
Plecînd de la scenariul de față, transformat de Aurel Luca într-un veritabil poem scenic, am mai multe nedumeriri, care dau glas, sînt convinsă, confuziei celor ce ne înconjoară aici și acum, în cotidianul nostru cel mai apropiat, iar uneori, paradoxal, atît de departe de noi. Dar, înainte de a le da curs, pe scurt, ce înțeleg prin poem scenic: o reprezentație dramatică ce se caracterizează prin lirism, ritm și limbaj metaforic. Spre exemplificare, de mare forță lirică este imaginea scenică în care corpurile celor doi întruchipează efectiv o vioară ce se arcuiește și cîntă. Toate piesele puse în scenă de Aurel Luca, fără excepție, evidențiază virtuți coregrafice armonice ale actorilor, iar corpul devine metafora prin care sensurile ne sînt sugerate.
De ce nu îndrăznim să ne privim în ochi? De ce ne e teamă să nu-l rănim pe cel pe care nu îl (mai) iubim? De ce unii nu pot iubi mai mult de o singură dată în viață? De ce nu dăm nicio șansă celuilalt pentru a ne cunoaște? Ce e mai de preț a fi flămînd sau însetat de viață, de Dumnezeu, de celălalt? A-ți dori o legătură stabilă, solidă, o relație familială, să treci prin toate momentele vieții alături de cineva, să îmbătrînești alături de cineva sau să-ți potolești arșița de moment, istovindu-te într-o mereu reînnoită aventură? Cu alte cuvinte, unii (Martin) vor să ”îmbătrînească”, alții (Catherine) nu mai pot vrea decît să se ”încălzească”.
Cu siguranță, sîntem cu un procent mai înțelepți. Acum știm (Martin) că decizia de a iubi pe cineva nu presupune automat vreo garanție de reciprocitate. A te dărui necondiționat, se știe, echivalează cu a plonja în abis. Dragostea este mai puternică decît moartea. Moartea, însă, este mai puternică decît viața. Acesta e crudul adevăr al lui Catherine. O femeie ce sfîrșește sfîșiată între prezentul căruia nu i se poate abandona cu totul și trecutul care o ucide iremediabil.

Dana Tabrea

http://dyntabu.blogspot.com/2011/06/poem-scenic.html